Confruntarea cu Metaora

Prezenţă discretă în peisajul atât de pestriţ al liricii actuale, Nicolae Popescu-Galicea e unul dintre acei aşa-zişi poeţi de modă veche, puţin dispuşi să renunţe la arsenalul tradiţional al poeziei. Ultimul său volum, Apăsare ancestrală şi blestem (Editura Europolis, 2010) se naşte dintr-o sensibilitate mai degrabă elegiacă şi dintr-o viziune uşor dezabuzată, care înregistrează semnele trecerii şi lucrarea insidioasă a morţii: Pătimire-n zile ce trec,/Îndoială-n zile ce vin./Aproape-i cazanul cu smoală,/Departe-i paharul divin…//Înoată ideile-n valuri/De vrajbă-nteţită prin ani./Iubirea e sugrumată/De infidelii curtezani.//Între minciună şi adevăr – /Niciun hotar, niciun hotar./De la întemeierea lumii,/Împărăţeşte Înzadar (Motiv sceptic). Din acest moment, poezia devine un act de insurgenţă, o încleştare, mereu problematică, mereu plasată sub semnul dubitaţiei, cu misterioasa Metaora, în care ghicim anagrama cuvântului „moartea”: Mă lupt cu Metaora;/Voi fi învingător?/Satana renovează/Al iadului cuptor.//O boală – nostalgia – /Se răspândeşte-n Est./S-a scufundat, azi noapte,/O navă fără lest.//Mă lupt cu Metaora;/Voi fi de ea învins?/Pe casa poeziei/Azi-dimineaţă-a nins (Înfrângere?). Acum Nicolae Popescu-Galicea redescoperă resursele unei specii cu o anumită tradiţie în poezia românească: blestemul şi, odată cu aceasta, puterile magice ale cuvântului: Din păcate de-altădată/Fii precum iarba uscată!//Totul revoltă-se-n jur./Amânatule sperjur!//În pustiu dogoritor/Să trăieşti ca domnitor!//Setea să mi te usuce,/Nume refuzat de cruce! (Blestem I). Cu toate acestea, poetul nu este o natură războinică; de aceea, în mai mare măsură decât din asemenea poeme cu teză, adevărata sa structură sufletească transpare din textele de notaţie care transcriu momente de contemplaţie, stări de melancolie, sentimentul exilului şi al singurătăţii: Burniţa ne aduce oboseală şi boală,/Absenţa se întinde pe faleză şi în parc./Ghicim locul soarelui, răsfoim Zodiacul/În ziua încheiată de-un film cu Ioana D’ Arc.//Puzderie de pescăruşi pe grămezi de gunoi./Atâţia bani pentru frigul consumat, neconsumat!/Sirenele îl dojenesc pe Neptun pentru că/Nu le dă voie să se apropie de uscat (Alt început de an…). Un fior liric, discret, ca şi prezenţa autorului în viaţa cea de toate zilele, marchează aceste compoziţii, de factură elegiac-contemplativă, în care cristalizează, ca într-o retortă, partea cea mai convingătoare a poeziei pe care o scrie Nicolae Popescu-Galicea.