De la Godeni, la Roma
Madone şi Madona

Am dinainte două portrete de femei. Faţă în faţă. O reproducere destul de fidelă după o operă celebră a lui Rafael şi o fotografie autentică a poetei Ileana Mălăncioiu. Prima, în nuanţe şi culori, a doua, în alb-negru. Madona cu copilul, la vârsta iniţierii materne, şi Ileana, un copil mutat în senectute. Madona nedumnezeită – frumoasă femeie! Se ştie că Rafael – despre care un filosof spunea că, chiar dacă s-ar fi născut fără mâini, ar fi fost cel mai genial pictor al tuturor timpurilor – îşi angaja modele care să-i pozeze pentru Madone, din straturile de jos ale societăţii, după cum se întâmpla, fie chiar din categoria bacantelor sau a femeilor cu farmece de vânzare. Ca să le „falsifice“ imaginea până la expresia artistică supremă. Ileana îşi este model sieşi! Madona e făcută din vopsele cu penelul. Ileana se întrupează în carne şi sânge din zbuciumul vieţii pe catapeteasma lumii.
Madona, stare de fericire blândă şi duioasă. Echilibru absolut. Seninătate netulburată. Clipă oprită pe loc, fără trecut, fără viitor. Prezentul etern. Imposibilul interzis. Nici o adiere de gând care s-o neliniştească, nici un alt fel de sentiment care să-i dea tîrcoale. Nici o întrebare care să-i dea ghes, nici un răspuns care să se ceară… Făptura Ilenei este răvăşită de întâmplări şi întrebări şi copleşită de răspunsuri, cutremurată de fiorii întâmplărilor tragice prin care a trecut ori au să vină. Dincolo de genele plecate ale Madonei nu se ascunde nicio amintire, nicio viziune. În ochii mari şi miraţi ai Ilenei, jocul sălbatic al întâmplărilor care au dat năvală în universul ei sau pe care le-a încropit din gînduri şi imagini… Madona nu ştie şi nu se arată interesată să afle nimic despre soarta pruncului – în faţa căruia ţine o carte deschisă, care ar putea să fie cartea destinului, dar aşteaptă necitită… Ileana îşi scrie singură cărţile destinului ei. Se zbate ca o pasăre cu gâtul retezat. Aşa cum ni se arată, Madona habar n-are că ţine la sân pe Însuşi Fiul Tatălui Ceresc. Şi nici un presentiment în legătură cu păţaniile care îi aşteaptă: arestarea, biciuirea, rănile, purtarea crucii, încoronarea cu spini, răstignirea, moartea, aşternerea în mormânt. Şi nici o rază nu-i iluminează chipul, desprinsă din minunea Învierii şi urcării la cer.
Pentru Madonele lui Rafael nu contează decât secunda. Din Biblie aflăm despre venirea pe lume a lui Mesia într-un staul de vite, despre masacrul copiilor ucişi de Irod – ca să nu scape cu viaţă presupusul pretendent la tron, despre fuga din Egipt. Nici unul dintre aceste evenimente ori ecourile lor nu a lăsat o urmă sau o umbră pe chipul senin al acestei Madone şi al celorlalte. Rafael nu este interesat de istorie. Nici de Biblie, prea mult. Pe el nu-l interesează decât arta. Frumosul. Iar ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place.
Aşa se face că Madonele pictate în serie devin o adevărată colecţie de femei, atât de frumoase, cum nu se poate mai mult. Şi, dacă n-ar ţine pruncii predestinaţi în braţe, nici n-am simţi sfinţenia. Deoarece, astfel, ea nici nu există. Şi asta numai pentru că miracolul îl ştim noi din alte izvoare.