Sisif & Co.

Personificarea este o modalitate de a da chip uman lumii. Numindu-le, lucrurile alcătuiesc un tablou al umanului, asemănător – e. g. – aceluia al elementelor naturii. Ceea ce se personifică însă prioritar sunt principiile de viaţă, regnul lor vital facilitându-le accesul în nomenclatorul identitar. Intrarea nu e totuşi simplistă: cele mari vin însoţite de un paj, de un herald, precum Homer, cele mici se strecoară şi ele după putinţă; cele mari revendică un destin, cele mici – accidentul. Ahile personifică forţa cosmică, vulcanică, irepresibilă. Calităţile lui: vitejie, frumuseţe, elocuţie, sunt „expresia privilegiată a Puterii din lume” (Petru Creţia).  
Sisif, la prima strigare, personifică zădărnicia. Dar nu vanitas vanitatum, ci o zădărnicie fără răsunet, trudnică, un suflu înfundat în sine, fără ecou sintagmatic de rezonanţă. Un fel de :
Doamna X, în toiul verii, când „căţeluşa” îşi făcea apariţia pe bolta înstelată, obişnuia să dispară din urbe. Mai exact, cineva, un domn, de bună seamă abil maestru în arta traducerii, o răpea pentru un sejur marin. Soţul o aştepta o zi, două, apoi pornea, în clasic proiect elenic, să-şi recupereze soţia. Adusă acasă, doamna X îi mulţumea soţului iubitor că o salvase  din ghearele vulturului de care nici Ganimede nu scăpase. Venea o altă vară, apărea „eretic” un alt vultur, iar soţul, acelaşi vară de vară, veritabil Sisif autohton, încerca să o repună într-un echilibru stabil. Dar… doar până în vara următoare, căci musca zeiţei o înţepa din nou. Astfel, doamna X împrospăta anual sentimentele soţului, salvându-l de apatia unui sedentarism afectiv deleter.
Ceea ce surprinde în personificarea sisifică este contondenţa destinului. În jocul altora intră armele, focul, sfinxul, în timp ce Sisif se luptă cu o… piatră. Ce să afli în surzenia şi muţenia acesteia? Scutul lui Ahile îi conferă viteazului preeminenţă cosmică. Între piatră şi Sisisf nu există răgaz de contemplaţie, nici dialog, în timp ce „pauza dintre întrebarea sfinxului şi răspunsul lui Oedip” deschide „o răspântie de drumuri. Oedip va decide […] pe care dintre ele va porni” (Octavian Paler, Mitologii subiective, p.8). Întrebarea cu care îl încearcă sfinxul îi oferă lui Oedip posibilitatea de a gândi. Căci de gândit nu se gândeşte solitar, ci în compania celor grăitoare, a gândurilor noastre. E de ajuns ca în adâncul neînţelesului lor să se aprindă un cuvânt şi multă lumină se va face. Gândurile nu lucrează în gol, ele trebuie să se agaţe de ceva. De orice.
Chiar şi de o piatră.