Scaunele

Vreme de o săptămînă m-am gândit că revenirea la această rubrică după câteva decenii ar trebui să aibă o motivaţie care să ţină de suflet şi de literatură. Dar, ca toată lumea, am fost abătută de la ceea ce aveam de făcut, mai întâi de scandalul legat de “Trofeul calităţii”, obţinut de preşedintele Băsescu, prin aplicarea cutumei: “câştigătorul ia tot”, apoi de cel determinat de bătălia pentru scaunul de la Bruxelles, pierdută de el în pofida tuturor mijloacelor de care a uzat şi a abuzat pentru a ieşi încă o dată învingător.
Ca să nu mă mai gândesc la faptul că fiecare dintre cei doi adversari politici ar trage liniştit scaunul celuilalt de sub el, i-am lăsat în plata Domnului şi m-am întors la “Scaunele “ lui  Eugène Ionesco. Rememorând conţinutul tragi-comic al piesei, am avut o bucurie estetică, şi nu doar estetică, de zile mari. Pentru a se bucura şi cititorii revistei, voi aminti că eroii marelui dramaturg sunt un bătrân fără nume de aproape o sută de ani şi consoarta lui, Semiramida, concepută ca un alter-ego al său. Femeia e ferm convinsă că doar neşansa l-a făcut pe bărbatul ei să rămînă toată viaţa un fel de mareşal al casei lor, aflată pe o insulă pustie. Încurajându-l să nu se lase copleşit de soarta potrivnică, ea îi spune: puteai să ajungi marinar-şef, tâmplar-şef, doctor-şef, rege-şef de orchestră… etc. De aceea “ai o datorie sfântă”… “N-ai dreptul să-ţi ascunzi mesajul, trebuie să-l dezvălui oamenilor. Ei îl aşteaptă, întregul univers nu te-aşteaptă decât pe tine”.  
În opinia ei, ceea ce l-a făcut să nu fie înţeles a fost neputinţa de a se exprima, pe care, cu puţină voinţă, ar fi putut să o depăşească şi să ajungă: ”orator-şef în viaţă”. Aflând că Bătrânul s-a decis să-şi dezvăluie mesajul, va exclama: “Sunt mândră de tine, sunt fericită că te-ai decis în sfârşit să vorbeşti tuturor ţărilor, Europei, tuturor continentelor!” Nu voi vorbi eu, îi răspunde el, dar am angajat un orator să vorbească în locul meu, ai să vezi. Asta o determină pe Semiramida să-şi imagineze un fel de recepţie la care îşi fac apariţia pe rând tot felul de personaje importante, pentru care nu mai pridideşte să aducă în scenă scaunele din culise. Printre cei care îi onorează pe cei doi eroi cu aşa-zisa lor prezenţă se află şi Împăratul cel Veşnic, primit cu mare pompă şi aşezat la loc de cinste în mijlocul celorlalţi. În euforia creată, cei doi eroi îşi exprimă convingerea că organizarea acestei ceremonii va face să le fie păstrată memoria; că va exista o stradă cu  numele lor.  
Din păcate, oratorul angajat să vorbească în locul Bătrânului întârzie să apară. Spre deosebire de celelalte  personaje, acesta este un om în carne şi oase, care intră în scenă salutând scaunele goale. Dar nu pare dispus să-şi asume rolul acordat, ci se poartă ca un artist înfumurat care dă autografe în stânga şi-n dreapta. Drept pentru care Bătrânul trece peste incapacitatea sa de a se exprima şi spune: “Dacă nu putem fi uniţi în spaţiu, să fim uniţi întru eternitate, aşa cum am fost în adversitate: să murim împreună”. Apoi i se adresează oratorului impasibil şi imobil: “Pentru ultima oară am încredere în tine… contez pe tine… Vei spune totul… Îţi las moştenire mesajul meu… Să mă ierte Majestatea sa… Adio vă spun tuturor… Adio, Semiramis…“ Apoi  se aruncă împreună cu consoarta lui pe fereastră, strigând: Trăiască împăratul!
În timpul dublei sinucideri, oratorul rămâne mai departe impasibil, dar apoi se decide să vorbească, făcând semne către scaunele goale şi emiţând  cu greu nişte sunete nearticulate,  prin care se poate constata că e surdo-mut. După o vreme va scoate o cretă din buzunar şi va încerca să transcrie acele  frânturi de cuvinte pe tabla neagră din faţa sa, iar apoi le va şterge pentru a scrie în locul lor: AADIO ADIO APA.
După ce am recitit piesa, m-am gândit la spectacolul cu “Scaunele”, care a avut loc în vremea scurtei perioade de liberalizare de pe la sfârşitul anilor şaizeci şi, în mod special, la rolul extraordinar al oratorului  interpretat de Niki Voltz. Apoi, de la Scaunele lui Ionesco m-am întors la cele de pe scena politică românească. În aparenţă, nu există nici o legătură între ele. Dar, în realitate, deosebirea dintre un erou literar conceput ca un fel de mareşal al casei sale aşezate pe o insulă pustie şi un lider politic neînţeles,  care ajunge să fie un fel de mareşal-şef al Palatului, nu există o distanţă de netrecut. Poate că n-aş fi ajuns la concluzia asta dacă nu l-aş fi văzut la televizor pe oratorul angajat să transmită mesajul dumnealui în faţa scaunelor de la Bruxelles. Furia şi zgomotul întrupate de acesta m-au făcut să înţeleg ce l-a determinat  pe marele dramaturg să opteze pentru un orator surdo-mut care, în cele din urmă, scrie cu creta pe tabla neagră din faţa sa: AADIO ADIO APA… Mesaj prin care nu e sugerat doar pericolul, ci şi soluţia. Numai că fiecare o înţelege în felul său. Eroul necunoscut din “Scaunele” lui Ionesco sare pe fereastră pentru a pune capăt spectacolului tragi-comic axat pe existenţa sa, pe când deznodământul din spectacolul cu Scaunele de pe scena politică românească nu e uşor de prevăzut. În ce mă priveşte, cred că marele nostru actor politic neînţeles, ajuns un fel de mareşal-şef al Palatului Cotroceni, în faţa pericolului care-l pîndeşte, ar părăsi şi el scena sărind pe fereastră, dar nu pentru a se sinucide, Doamne fereşte, ci pentru a înota prin apele tulburi ieşite din matca lor, în iluzia că ar putea să ajungă din nou la liman şi să ia totul de la început.  
4 iulie 2012