Jurnalul ca eseu/eseul ca jurnal

Andrei Pleşu e un autor de necomentat. E, în schimb (şi încă per excellentiam şi d’obbligo), un autor de citit numaidecât şi de scos şapca în faţa lui – tot numaidecât (cum zice Eugen Negrici în România literară, nr. 17/2010, ”scrisul lui Pleşu e făcut doar să stârnească admiraţii şi să înmulţească şirul epitetelor flatante”). E prea inteligent, e prea talentat, e prea seducător. Şi nu doar prea, ci de-a dreptul prea-prea. Şi când doarme e mai inteligent decât prezumtivii săi comentatori (fireşte, pot exista şi excepţii, dar nu multe şi chiar şi alea mai degrabă închipuite). Ai putea, desigur, să nu fii de acord cu ideile sale (dacă pot fi reduse la ”idei pure”, dezbrăcate de toată graţia seductivă). Dacă-ţi dă mâna. Mie unuia nu-mi dă. Pleşu umblă prin teritorii pe unde nu mă pot pretinde nici măcar profan imediat. Şi chiar dacă n-aş fi sau dacă Pleşu s-ar rătăci pe unde mai umblu şi eu, tot cam degeaba ar fi. M-am uitat puţin peste ce şi cum zic contrazicătorii lui (de multe nuanţe) şi, fără supărare, prin comparaţie (măcar de stil), totul pare eminent neputincios. Dar Note, stări, zile. 1968-2009 (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010) e un jurnal – o suită de extrase de jurnal, de fapt -, iar la jurnale e oarecum ca la fotbal. Chiar de există experţi – şi există, desigur, şi la noi, în frunte cu Eugen Simion -, tot rămâne loc pentru oricine. E o materie în care nu-i mare diferenţă de avânt între pricepuţi şi chibiţi. De nu cumva avântul celor din urmă, ca mai spontan, nu e chiar mai înfocat. Prin urmare, se poate, la jurnale, şi fără mare abilitare, ba chiar şi fără patalama. Chiar şi preşedintele Băsescu, atât de mândru de studiile lui sumare, s-ar putea pronunţa la jurnale. Fireşte, cu condiţia să fi terminat de citit Levantul (că şi Cărtărescu ăsta, amic-amic, da’ scrie atât de lung că-i nevoie de mai multe mandate ca să-i citeşti o carte!).