* Un scurt dar percutant eseu epistolar marca D. R. Popescu din Mozaicul, nr. 3(161)/2012, eseu intitulat Realismul procustian, începe astfel: „Pe cine mai interesează astăzi cultura?! Doar pe câţiva neadaptaţi la fluxul istoriei! Ţara noastră tinde – zi cu zi! – să devină un paradis! Interesează pe cineva în rai ce iaşte cultura, cunoaşterea lumii?… Ba! Chiar Tătânele ceresc interzisese până şi cunoaşterea gustului merelor! Azi trăim – deja! – vremuri paradisiace! Cu alte cuvinte: trăim sub vremuri paradisiace: dacă nu există 50 de elevi pentru o şcoală, şcoala se desfiinţează! Nici în rai nu existau şcoli…”
În rubrica sa de Actualităţi, Gheorghe Grigurcu se ocupă de D-ale provinciei, de fapt d-ale provinciei culturale, nu geografice: „Odată ce valoarea estetică nu mai contează în calitate de centru inefabil al operei, fiind înlocuită de tezism, ideologizare, propagandă sau de un pitoresc în exces, parazitar precum vâscul ce-i absoarbe sevele vitale, opera se marginalizează fatalmente. S-a întâmplat ca unii autori talentaţi să fi suferit astfel de provincializare în substanţă, o cădere într-un localism intelectual, într-o închistare şi într-o opacitate ce le-au anulat şansa de-a figura între numele de seamă ale literaturii. Exemple la îndemână: Eugen Barbu, Titus Popovici, Adrian Păunescu”.
* Familia, nr. 3(556)/martie 2012, dedică o secţiune omagierii lui Ioan Moldovan la împlinirea vârstei rotunde de 60 de ani. Ar fi multe de spicuit din articolele confraţilor. Dar, mai bine cităm poemul semnat Ioan Moldovan de pe ultima copertă a revistei: „Ploile tot mai rare, foile tot mai înguste, planurile mai palide/Întârzierile de prieteni secătuiesc încet/În pieţe se controlează preţurile/Ministrul Admiraţiei Publice vorbeşte de dispozitive, de mobilizare/Vocile educaţiei noastre tac cu o afecţiune sardonică/Nu-i nimic, nu-i nimic, vine Duminica Paştilor,/Vom spăla apele, vom vedea musculiţa de primăvară şi, ca la/Marii fotbalişti, şi în această bucătărie „viaţa merge înainte”/Doar că, pe măsură ce merge înainte, se înnegreşte”.
* Un interviu „uşurel” al Irinei Nechit cu Alex Ştefănescu publică România literară nr. 20/18 mai 2012. Uşurel, în sensul că pare mai curând de publicat în Can-Can sau Click. Dar, următoarea mărturisire a criticului este superbă, pentru o stare de spirit a celui evocat: „Un geniu pe care l-am cunoscut îndeaproape a fost Nichita Stănescu. El mi-a făcut cel mai frumos dar din câte mi s-au făcut vreodată: mi-a dăruit un poem splendid chiar în timp ce-l improviza, m-a îndemnat să-l citesc cu glas tare, apoi i-a dat foc cu bricheta, ca să rămână numai al nostru”.
* Discobolul, nr. 169-170-171/ian.-febr.-martie 2012, publică o amplă anchetă intitulată Ora de matematică, scriitori din toate generaţiile răspunzând la 12 întrebări legate de relaţia lor cu matematica. Cea mai interesantă intervenţie mi se pare a fi cea a Irinei Petraş, sintetizată în titlu: „Esenţa matematicii nu e să simplifice lucrurile complicate, ci să le complice pe cele simple”.
* Istoricul literar Nicolae Scurtu aduce „noi contribuţii la biografia lui G. Călinescu”, în România literară, nr.21/25 mai 2012. Printre altele, iată ce-i scria „divinul critic” lui Mihai Beniuc la 22 ianuarie 1962: „Iubite tovarăşe Beniuc, Cu tot sufletul meu înflăcărat sunt în mijlocul Conferinţei naţionale a tovarăşilor mei de construcţie culturală scriitorii, vârstnici şi tineri, şi aştept o îndreptare a sănătăţii mele spre a lua parte cât mai curând împreună cu voi toţi, ca un simplu muncitor devotat şi disciplinat, sub flamurile larg desfăşurate ale Partidului Muncitoresc Român şi patriei noastre la ridicarea iubitului turn al umanismului socialist român. Cu o caldă şi tovărăşească strângere de mână, G. Călinescu”. Pam-pam! Bum-bum! În acel an 1962, o întreagă uniune a scriitorilor era încă la Aiud, la Sighet, la Canal…
* Substanţial interviu al Ioanei Revnic cu Gheorghe Pienescu în Familia, nr. 4(557)/aprilie 2012. La întrebarea „Ce presupune, de fapt, munca unui editor de carte?”, G. P. răspunde: „Talent, chemare, abnegaţie şi răbdarea de a citi şi reciti analitic, cu spirit critic, un text, cu fişele şi creionul alături. A-l citi şi a-l reciti nu numai prin frazele, propoziţiile, sintagmele, cuvintele şi silabele lui, dar şi prin literele, buchiile lui, cu alte cuvinte – a-l buchisi. Obligaţia editorului de a redacta foarte detaliat şi foarte clar proiectul unei ediţii şi normele transcrierii textelor, proiect şi norme care trebuie să fie incluse în prefaţa filologică. Şi, de asemenea, presupune cunoaşterea istoriei limbii literare române prin textele şi ortografiile ei, aş spune de la „Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung” (1521) până la romanul Provizorat (2010) al Gabrielei Adameşteanu…” Ei, unde mai găseşti un asemenea editor astăzi?! Gheorghe Pienescu este un Don Quijote al filologiei actuale.
* În Viaţa Românească, nr. 3-4/2012, intervievat de Marian Drăghici, în legătură cu plictiseala, Solomon Marcus dezvoltă: „Toţi gândim tot timpul, nu în asta constă absenţa plictiselii. Problema este că, în cea mai mare parte a timpului, gândim cu capul altora, nu cu al nostru. Cu alte cuvinte, trăim în mod rutinier, aplicând reguli, procedee pe care alţii le-au stabilit, noi nu ne mai batem capul să le şi înţelegem, dar gândirea noastră stă de veghe la aplicarea corectă a lor. Între aceste acte de rutină, unii dintre noi încearcă, dintr-o nevoie vitală, să strecoare şi un comportament personal, capabil de initiaţivă, o privire proaspătă asupra unor lucruri peste care s-a aşternut colbul obişnuinţei. Nu ştiu în ce măsură această nevoie „se moşteneşte sau se cucereşte”, dar educaţia ei nu prea se face. Dacă nu am descoperit nici plăcerea de a practica o anumită profesie, nici pe aceea de a frecventa ştiința, arta, cultura în genere, sub orice formă ar fi ea, atunci ajungem uşor să ne plictisim, iar ieşirea din plictiseală este divertismentul rămas la remorca unor instincte primare, a unor nevoi vulgare (să ţopăim, să ne îmbătăm, să fim violenţi, să urmărim filme care mizează pe toate acestea etc.) şi observaţi că prestaţia multor canale de televiziune rămâne mai tot timpul la acest nivel. Sloganul cel mai frecvent, chiar dacă nu este afişat explicit, spune că remediul plictiselii este distracţia, dar ambii termeni sunt de cele mai multe ori plasaţi în afara culturii”.