LAUDATIO – Ileana Mălăncioiu

Pentru mine, Ileana Mălăncioiu este POETA unică şi inegalabilă şi-i mulţumesc şi eu că a venit la Piteşti. A venit să primească acest premiu oferit de filiala noastră, Domnia-Sa care a fost onorată cu atâtea premii, de la cele ale Uniunii Scriitorilor până la cele naţionale – într-o recunoaştere unanimă, atât în vremuri mai puţin faste, cât mai ales în ultimele decenii.
Pentru mine, şi cred că şi pentru unii dintre colegii mei, de ieri şi de azi, Ileana Mălăncioiu oficiază în templul poeziei şi suntem mândri de a fi contemporani cu Domnia Sa, care ne-a deschis orizonturi poetice şi ideatice unice, irepetabile. Numai Emil Botta mai stârnea acest aer de sacralitate, atât prin prezenţă, cât şi prin poezie şi despre care Poeta a scris un text trist şi inconfundabil.
Peste ani şi ani, Ileana Mălăncioiu este aici, este de aici, este contemporana noastră, este cea care a esenţializat ceea ce noi n-am putut esenţializa, este cea care ne-a pus la îndemână creaţia sa, ceea ce înseamnă viaţa sa aşezată între paginile unor cărţi pe care le răsfoim şi ne întărim în speranţa că viaţa cu toate tainele ei este, totuşi, frumoasă şi merită să fie trăită măcar şi pentru a putea reciti poemele sale.
Am fi vrut să o primim pe Ileana Mălăncioiu într-un salon cu mobile scumpe, cu oglinzi aburite de patina anilor, cu fotolii adânci şi draperii care să obtureze lumina zilei, iar Domnia-Sa să înceapă ritualul poetic într-o linişte desăvârşită amintind de începuturile de lume.
Ne întoarcem la cele cotidiene şi spunem că Ileana Mălăncioiu a scris şi scrie o poezie de o intensitate nestăvilită, fiindu-i indiferent, sau, mai degrabă, ignorând cotidianul care a traversat şi traversează România. Meditaţiile despre viaţă şi moarte pornesc de la întâmplări simple şi reale, trăite direct, răsfrânte asupra copilului care priveşte aparent nepăsător la curgerea vieţii, ajungând la femeia care simte plăcerea prin toată fiinţa hipersensibilizată de dialogul cu necunoscutul, cu marea taină a trecerii. Ileana Mălăncioiu nu trăieşte aceste ipostaze cu fioruri sau cu frica atavică a neantului, pe care îl acceptă raţional. Încă de la “Crini pentru domnişoara mireasă”, experienţa tragică este personală, dar se afundă spre formele prime în care dialogul se poartă între două entităţi ambigue:
“Ba vine până la jumătatea drumului
Şi se utiă cu sfială în sus,
Ca şi când ar intra într-o taină
A celor care nu s-au dus.

Apoi coboară iarăşi la locul ei
Şi parcă se închide în urma sa o poartă.
Aştept cu frică să-mi spună ceva
Ca de la o moartă la altă moartă”.
O astfel de întâlnire începuse încă din volumul “Către Ieronim” (1970) şi se va accentua în “Sora mea de dincolo” (1980), adevărată monografie a trecerii în cealaltă împărăţie, bocetul însoţind o tristeţe sfâşietoare:
“Sora mea de dincolo
se mai vede doar cum pleacă
pe calul ei năzdrăvan
împuşcat acum un an”.
A devenit aproape o obsesie a ultimilor ani citirea în cheie dublă a unor poeme de dinainte de 1989. Poezia este ce este şi interpretarea ca atare ţine de natura acestei arte, plină de friguri poetice interpretabile de către fiecare generaţie, de către fiecare metodă critică. Asta nu înseamnă că unii dintre contemporani nu au înţeles “cheia” acestor poeme, elogiindu-le pe bună dreptate. Cunoscând “din interior” geneza ciclului “Urcarea muntelui”, ca şi textele din cadrul rubricii “Semne”, trebuie să spun că, într-adevăr, cenzura şi-a făcut datoria, iar poeziile, apoi rubrica n-au mai apărut în Argeş. Era, pe vremea aceea un adevărat paradox: când un text era sacrificat dintr-o revistă, zvonul se răspândea în toată ţara (inclusiv la Europa Liberă), iar apariţia în volum crea un ecou ce reverbera la intensităţi nemaiîntâlnite. Comunicarea “de la om la om” era mult mai promptă şi, mai ales, eficientă, spre deosebire de cea din zilele de azi când există atâtea posibilităţi mediatice, dar parcă toate sunt ecranate de o neputinţă inexplicabilă. Pentru adevărul celor evocate, reiau un autograf al Poetei la volumul “Călătorie spre mine însămi”, “Domnului Sergiu Nicolaescu – această carte la a cărei naştere a contribuit foarte mult, publicându-mi unele dintre cele mai semnificative texte ale ei, însoţită de cele mai calde sentimente de stimă şi prietenie. Il. Mălăncioiu”.
În acel carusel al confruntărilor, între ciocan şi nicovală, între cenzură şi scriitor se afla redacţia, instituţia de multe ori pasageră, care era nevoită să încaseze loviturile atât dintr-o parte, cât şi din alta. După 1990, cred că nu am văzut, nu am citit niciun cuvânt de gratitudine din partea scriitorilor pentru redactori de la edituri sau de la reviste. Cu o singură excepţie: Ileana Mălăncioiu. La întrebarea revistei “Agora” (1, 1992): “Cum a supravieţuit literatura în condiţiile cenzurii?”, Poeta răspunde: “De supravieţuit a supravieţuit fiindcă era chiar forma noastră de a supravieţui. Mai greu supravieţuim acum..” Şi mai departe: “…mai mult s-au luptat editorii pentru noi, adică eu ca autor mă luptam să nu mă cenzureze. Am avut noroc că s-au luptat şi au riscat pentru mine nişte redactori de reviste, de edituri, fiindcă autorul scrie şi îşi face datoria, dar dacă cineva se luptă în numele altuia, el merită preţul. La noi se vorbeşte prea mult despre noi, care am scris, şi mai puţin despre cei care au riscat pentru noi, şi nu e drept”.
Vă mulţumesc şi vă sărut mâna, Doamnă Ileana Mălăncioiu”

18.05.2011, Piteşti