Ploile  amare

După primul roman semnat de Alexandru Vlad (Frigul verii, 1985), tragicul fără sublim se instalează parcă definitiv în Ploile amare (2011 – premiul Uniunii Scriitorilor din România) şi asta în spaţiul predilect al satului transilvan, ficţionalizat pe două dimensiuni complementare – ontologică şi socială. Iată, “supravieţuind într-o băltoacă enormă, satul părea pur şi simplu o insulă, ca un boţ de mămăligă într-un castron cu lapte”. Dintr-o perspectivă inversă, zugrăvite în albastru, cele câteva case transmiteau impresia că “sub ochii tăi se grămădeau câteva petece de cer senin, alungate pe pământ de norii cenuşii care sugrumau totul”. E o geografie adiabatică, sufocantă, în egală măsură ficţională şi restitutivă (epoca post-colectivizării , diluviul anilor ’70), în interiorul căreia naratorul – întors la modalităţile diegesisului – analizează cu aplicaţie, până la observaţia infinitesimală, mecanismele şi formele de supravieţuire umană. De aici diminuarea, cu câteva excepţii construite poliedric (primarul Alexandru, felcerul Kat ş.a.), a interesului pentru fixări tipologice; primează în schimb destinul aş spune de grup, surprins într-o situaţie limită. Invazia insidioasă a noroiului, a vegetaţiei sălbăticite şi, din cerul plumburiu, a ploilor nesfârşite circumscriu  “capcana locurilor închise şi a propriilor fapte”, alcătuind în acelaşi timp urzeala simbolică a unei remarcabile construcţii epice.