Psihanaliza ca propedeutică la iubire

Cu toate că au trecut mai bine de 20 de ani de la prăbuşirea comunismului şi au apărut foarte multe traduceri din operele marilor psihanalişti, despre psihanaliză se cunosc destul de puţine lucruri în România. Dincolo de diversele forme de “rezistenţă” la psihanaliză, una dintre cauzele principale ale neînţelegerii o constituie relativa dificultate a textelor psihanalitice. Psihanaliza freudiană, de exemplu, deşi creată de un medic, s-a născut în mediul cultural vienez de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, într-o atmosferă saturată de muzica lui Wagner, de spiritul lui Schopenhauer, al lui Nietzsche şi al atâtor altora. Cât priveşte pe celălalt mare clasic, Jung, se ştie că el poseda o uriaşă cultură, în special în zona istoriei religilor, mitologiei, alchimiei, ezoterismului. Nu întâmplător a fost prieten cu Mircea Eliade. Totuşi, în ciuda ignoranţei publicului larg şi chiar a intelectualilor, limbajul psihanalitic a pătruns în uzul curent. Termeni precum: nevroză, psihoză, refulare, complex, sublimare, inconştient etc. sunt frecvent utilizaţi, fie şi în accepţii aproximative.
Între alte reuşite, Nevroză balcanică (Ed. Trei, Bucureşti, 2012), recenta carte a lui Vasile Dem. Zamfirescu, unul dintre promotorii psihanalizei la noi, chiar înainte de 1990, are şi meritul de a preciza înţelesurile marilor noţiuni psihanalitice. Face acest lucru nu sub forma unor seci fişe de dicţionar sau a unor docte şi aride dizertaţii academice, ci prin scurte şi foarte incitante articole, majoritatea publicate în revistele Dilemateca şi Dilema Veche. În cea mai mare parte demersul său poate fi circumscris etno-psihanalizei, rezultat al aplicării metodei psihanalitice la studiul mentalităţilor specifice unui popor.