Nimeni nu-l atingă pe împărat

Povesteşte Niceta Coniatul, în secolul al XII-lea, că genialul şi teribilul Andronic I Comnenul îi primea şi pe rude şi pe prietenii intimi din spatele unei cortine de mătase: nimeni nu putea s-o tragă la o parte (cu excepţia, zice istoricul, a unor “flautiste şi curtezane”).

Intangibilitatea şi invizibilitatea împăratului e una din dogmele abstracte, exotice şi ezoterice de la curtea bizantină, care conspira, de fapt, cu teatralitatea, cu vocaţia scenică a ceremonialului său, despre care ne putem face o părere din Ivan cel Groaznic al lui Eisenstein.

Una dintre ceremoniile cele mai frumoase şi mai indescifrabile din Marele Palat e jocul zis Gothikon, ce conţine indubitabil un fond magic şi care se desfăşoară în timpul unui banchet al celor Nouăsprezece Paturi şi e descris în Cartea Ceremoniilor a lui Constantin Porfirogenetul.

În realitate, nici o normă ceremonială din Bizanţ nu e lipsită de semnificaţie, nu pentru că aceasta din urmă nu mereu e inteligibilă sau cunoscută – şi nu doar cititorului de rând, uneori nici chiar cercetătorului; se poate avea impresia unei gratuităţi, a purului estetism al gesturilor, iar asta le poate face mai sugestive, dând loc uneori unei percepţii simboliste şi suprarealiste a ceremoniei bizantine. Impresie plăcută, dar falsă.

În afară de textele rituale, interminabila anecdotică ceremonială de la curte e transmisă de istorici, care, timp de unsprezece secole, au povestit evenimentele imperiului, succedându-se într-o unică linie narativă centrată exclusiv pe Constantinopol: un fel de cameră fixă asupra curţii, într-un interminabil plan-secvenţă.

Într-un pasaj din Cronografia lui Mihail Psellos, marele istoric din secolul al XI-lea, împăratul Roman al IV-lea este purtat în procesiune pentru a fi aclamat de poporul din Constantinopol. Veşmintele ceremoniale pentru procesiune (aceleaşi, descrise în De ceremoniis) sunt atât de grele şi rigide, încât basileus nu se mai poate mişca: umflat, palid, ferecat în purpură întunecoasă şi în aur, e transportat pe sus, ca o mumie – scrie Psellos – sau ca o marionetă.

Într-un alt cortegiu, merge amanta împăratului Constantin Monomahul, o prinţesă circaziană cu oblici ochi verzi. La trecerea sa, un învăţat şi galant curtean – probabil, Psellos însuşi – recita în surdină prima jumătate dintr-un vers din Iliada: fraza pe care bătrânul Priam o pronunţă, în palatul din Troia, când o vede pe Elena, prinţesa răpită dintr-un alt neam. Tânăra circaziană l-a auzit: s-a oprit în faţa curteanului, l-a fixat în ochi şi a completat versul lui Homer din memorie. Însă – notează istoricul —, a greşit uşor accentul.

În laboratorul subteran al Palatului de Vară, împărăteasa Zoe îşi petrece zile întregi în fum de tămâie şi alambicuri, departe de lumina soarelui, în compania surorii sale Teodora, a cărei manie este aceea de a colecţiona monezi antice. Când cele două basilisse acordă audienţe, marea sală e plină de demnitari, dispuşi în trepte, în funcţie de ordin şi rang. În centru, cele două tronuri sunt aşezate pe aceeaşi linie, dar, din partea surorii mai mici, se percepe o imperceptibilă flexiune. Nimic nu-i întâmplător în ceremonie: în taxis visiva, în “ordinea” sa, se demnostrează a fi o teză politică, juridică, sacrală.