Eminescianismul lui Cezar Ivănescu

„Eminescianismul” lui Cezar Ivănescu a fost semnalat sporadic şi fără înţelesurile pe care i le-a dat poetul însuşi în textele beletristice sau în cele de atitudine publică. Şi asta fiindcă, stilistic vorbind, originalitatea izbitoare a lui Cezar Ivănescu nu mai aminteşte decât vag de filiaţia eminesciană. Pot fi situări valorice în raport cu Eminescu precum cea formulată de Dumitru Augustin Doman, care-l considera „poetul total”, sintagmă care s-a  vehiculat şi în cazul lui Eminescu, autorul piteştean continuând: „În versul clasic, cu rimă şi ritm, pe tema dragostei şi a morţii, Cezar Ivănescu este poate cel mai profund poet de la Eminescu încoace.”1 Am ales situarea prozatorului şi criticului Dumitru Augustin Doman fiindcă exprimă un punct de vedere al generaţiei optzeciste (prozatorul s-a remarcat abia după 1989, astăzi fiind redactor-şef la revista Argeş), generaţie pe care Cezar Ivănescu nu a prea gratulat-o.
Aprecierile de acest fel s-au înmulţit mai ales după moartea poetului, dar n-au depăşit, în genere, nivelul emoţional şi impresionist. Eminesciană s-a arătat comentatorilor aplecarea lui Cezar Ivănescu spre budism, afinitate recunoscută şi de bârlădean. În capitolul În vizorul criticilor, am semnalat şi alte apropieri relevate de exegeţi. Superlativ, în descendenţă eminesciană, îl prezintă şi Ion Murgeanu: „poetul cel mai pur în specie estetică absolută, poetul cel mai muzical în gamă îngerească, la rotirea de osii inefabile a sferelor celeste; marele poet, în fine, cel mai mare poet român postbelic, ivit pe testamentul limbii literare eminesciene, dincolo de clasamentele curente, de coterii şi de canoanele trecerii dintr-o barcă în alta…”2