SUB SEMNUL ISPITIRII

Proteicul, fascinantul, controversatul roman ,,Ultima ispită a lui Hristos” (apărut în 1952) al cărui autor nu-i altul decât Nikos Kazantzakis (1883-1957), îmbogăţeşte sustanţial literatura ispitirilor. În ce constă o astfel de îmbogăţire romanescă? În subtila modulare narativă a unei teme neotestamentare. În afirmarea unei categorii de personaje aflate în situaţii limită, de un dramatism sufocant. În fina transformare a câmpului fabulaţiei într-un camp al semnificaţiei dense, debordante. În etalarea unei scriituri suple, precumpănitor lirice, gata să gliseze dintr-un plan într-altul cu o lejeritate remarcabilă. În asumarea unei viziuni sobre, de inspiraţie profund ortodoxă.
Pe măsură ce ne lăsăm în voia fluxului narativ, aflăm că după ce a împlinit 20 ani, Iisus din Nazaret a plecat de acasă spre pustiul îndepărtat din dorinţa de a se întâlni cu Dumnezeu.  Pe vremea aceea ardea de nerăbdare să se lepede de ceea ce era prea omenesc în sine, să-şi ucidă carnea şi s-o prefacă în duh. În timpul călătoriei fusese asaltat de ispita de a zăbovi în Magdala, ţinutul desfătărilor senzuale. Pentru scurtă vreme se oprise acolo unde se afla Magdalena, căreia îi ceruse iertare, îi pretinsese să iasă din mocirla simţurilor, să se comporte impecabil, să se mântuiască. Nepregetând să-şi continuie călătoria iniţiatică, îi mărturisise lui Iacov, tovarăşul său de drum de la o vreme, că ar dori să fie acel om capabil ,,să moară de foame ca să nu moară de foame poporul”.