Deux, de Irène Nemirovsky

Irène Nemirovsky este cunoscută cititorilor români prin romanul de mare respiraţie Suite française, publicat la noi de Editura Paralela 45 sub titlul Suita franceză, în anul 2006, în traducerea lui Lucian Pricop.
Deux (Doi) este o naraţiune mult mai intimistă, scrisă în 1936, înainte de evenimentele tragice din 1940 care au condus la interdicţia activităţii publice, apoi la deportarea şi moartea, doi ani mai târziu, a autoarei în lagărul de la Auschwitz. Manuscrisul, publicat pentru prima oară la editura Albin Michel în 1939, este retipărit şaptezeci şi doi de ani mai târziu, în 2011, la aceeaşi editură. Întreaga operă a autoarei, atât cea publicată până în 1940, cât şi cea cunoscută ulterior,  ne dezvăluie o scriitoare de o neaşteptată modernitate, făcând din ea una dintre cele mai moderne scriitoare de limbă franceză din perioada interbelică.
Autoarea abordează şi aici tema sa favorită, aceea a fragilităţii fericirii, a eroziunii sentimentelor şi a deziluziei, într-o lume ameninţată de rutina convenţiilor şi de violenţa secolului. Analizând modalităţile literare care construiesc stilul său cu totul excepţional, critica pune în valoare „constanta nelinişte ce traversează textele sale, ambiguitatea care oferă melancolie fiecărei fraze – „disperarea voluptuoasă”, „beţia tristă şi nebună a iubirii” – dar, mai ales, cruda luciditate cu care scriitoarea descrie sentimentul iubirii, ineluctabila lui fugacitate” (Elisabeth Philippe). Adevărată anatomie a căsătoriei, care surprinde cu mare fineţe toate secretele cuplului, de la sentimente şi pasiuni, la complicitate şi fidelitate, la rutină şi aparenţe, de la pasiune, la deziluzie, Deux este „lejer, lucid, grav, insolent, glacial, tandru, un roman teribil de uman” (Evène.fr).   
În momentul când îl întâlneşte pe Antoine, Marianne are 20 de ani şi crede în valoarea iubirii pentru tânărul întors de pe front, care, în schimb, nu visează decât să profite de viaţă, ezitând să se angajeze profesional sau matrimonial. Căsătorindu-se, ei se vor îndrepta treptat spre o realitate mult mai ternă, în care convenţiile sociale îi vor antrena către o formă de resemnare şi de complicitate, cimentând prin rutină legătura lor conjugală, dar slăbind flacăra pasiunii de la început. Fiecare va căuta, cum era de aşteptat, o ieşire din această iluzie a fericirii, Antoine în braţele Evelynei, sora Mariannei, aceasta din urmă în legătura cu Dominique, prietenul lui Antoine. Între cei doi soţi se va instala foarte repede minciuna ca o „maledicţie congenitală a mariajului” cu tot arsenalul ei de evenimente ce vor conduce la „désamour”, la stingerea iubirii. „Iubirea umană, scrie autoarea, trebuie să se hrănească din pasiune pentru a supravieţui; odată stinsă pasiunea, ea îşi îndreaptă setea către cuvintele de ură, către faptele ostile, către tot ce mai este încă mişcare, căldură, flacără în inima soţilor”.
Aparenţa se va transforma într-un simulacru asemănător cu indiferenţa şi resemnarea, în care „[…] fiecare om se resemnează cu uşurinţă de răceala, de indiferenţa celorlalţi, cu condiţia de a domni pe deplin cel puţin într-una sau două din inimile unora dintre ei. Pe măsură ce îmbătrânim, şi în ciuda tuturor ficţiunilor consolatoare a iubirii filiale sau conjugale, ştim foarte bine, ştim aceasta în fiecare zi mai mult, că dominaţia asupra acestor inimi slăbeşte, că nu mai suntem iubiţi, că ceilalţi ne plâng, ne respectă, ne suportă, dar că prezenţa, suflul nostru nu mai sunt necesare nimănui.”
Stingerea treptată a pasiunii debordante de la început, devenită, pe măsură ce va pune stăpânire în mod insidios pe vieţile personajelor, din ce în ce mai cenuşie, este traversată, spre sfârşitul romanului, de fiorul tragic, prevestitor al vremurilor tulburi care nu vor întârzia să bulverseze, în pragul războiului, întreaga lume.
Evocarea acestor evenimente ne face să ne întoarcem, prin urmare, la subiectul Suitei franceze care tratează în mod amplu tema războiului.
Într-un registru cu totul diferit dar cu aceeaşi fineţe de analiză, romanul Doi ar putea să-şi afle un loc de referinţă într-o posibilă viitoare traducere în limba română, succesul de care s-a bucurat reeditarea lui în Franţa fiind o dovadă indubitabilă care pledează în favoarea acestei aşteptări.