Portretul spiritual al lui MHS

Spre deosebire de alte grupări literare postbelice, „Şcoala” prozatorilor de la Târgovişte s-a impus în istoria literaturii române, paradoxal, în absenţa unei reviste proprii (în afara „revistelor” în exemplar manuscris ale imberbilor liceeni de la „Ienăchiţă Văcărescu”) şi fără  manifestări publice făţiş-programatice (cum e cazul Grupului oniric). Doar solidaritatea manifestată post festum în confesiuni şi interviuri îndeplineşte rolul unificator. Aş spune că unitatea de program a şcolii ludice – cum o denumea Gheorghe Crăciun – prinde contur iniţial prin percepţia criticii de întâmpinare care nu ezită să deceleze trăsăturile inovatoare omogene. Deşi s-au scris, între timp, numeroase sinteze despre contribuţia Şcolii de proză  în dinamica fenomenului – de la Mihai Dragolea până la Ion Bogdan Lefter -, în chip ciudat, monografiile despre fiecare prozator exponenţial s-au lăsat aşteptate. Argumentul aşteptării ediţiei definitive a operei lor nu e defel valabil, întrucât au trecut, rând pe rând, în nefiinţă Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa.
Cu Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, Gabriela Gheorghişor avea şansa să publice primul studiu monografic despre ultimul reprezentant în viaţă al Şcolii, dacă Mircea Horia Simionescu n-ar fi trecut în lumea umbrelor înainte ca monografia să intre la tipar. (În paranteză fie spus, paratextul sentimental din pagina şapte, N. red, i-ar fi displăcut ironicului prozator cultivator al paratextualităţii demistificatoare). Riscul abordării unei opere în evoluţie nu a fost, însă, prea mare, fiindcă Mircea Horia Simionescu devenise „un clasic” în viaţă – cum recunoaşte autoarea -, după 1989, romancierul intrând în faza reeditărilor cu anexe, exceptând metaromanului Cum se face.