Mitul fericirii

Una dintre obsesiile Occidentului modern este aceea a fericirii. Iluzie/fantezie/realitate – sau – nu, fericirea este cu siguranţă un izvor esenţial al evoluţiei individuale şi al celei sociale. Numai că acest izvor are două maluri care ne împiedică de cele mai multe ori să-i vedem limpezimea –  un mal este tristeţea şi celălalt este nemulţumirea. Eric Hoffer, cunoscut ca filosofantul longshoreman, credea că în sine căutarea fericirii reprezintă una dintre sursele principale ale tristeţii, iar Ludwig Wittgenstein, sceptic şi lucid în faţa obstacolelor real–existenţiale afirma senin că nu ştie de ce suntem pe această lume, dar sigur nu suntem aici pentru a fi fericiţi! E greu de crezut că aşa cum suntem, pândiţi şi ameninţaţi permanent de boli, nebunie şi moarte, mai putem accepta raţional că este loc aici şi pentru fericire şi cu atât mai puţin ne găsim resorturile spirituale necesare pentru a ne revendica acest drept ontologic.
Nimeni până acum nu s-a încumetat să scrie o istorie a fericirii, deşi subiectul a interesat gânditorii încă din antichitatea greacă, după care toate filozofiile lumii au căutat-o într-un fel sau altul. Mulţi au definit-o ca pe o artă de a trăi, alţii i-au disecat îndelung sensurile, identificând în semantica ei plăcerea, dorinţa, satisfacţia faţă de propria viaţă sau un summum de bunuri dezirabile ale trăirii (iubirea, cariera, confortul, prietenia, cunoaşterea…). Jeremy Bentham o definea ca pe o sumă de plăceri şi de insatisfacţii. Mai multe studii din genetica de comportament au lansat şi susţin ideea ca există un nivel bazal al fericirii pentru fiecare individ, nivel care este stabil şi constant pe parcursul întregii vieţi.