Parcă nu atinge podeaua cu tălpile. Nici sfioasă, nici orgolioasă, am fi putut crede că este căzută în transă şi nu aveam de unde şi cum să ştim dacă am greşit. Plutea spre cutia neagră a pianului. Un pui care se întoarce în cuib după prima sa rătăcire pe afară.
Copila aceasta a trecut şi ea prin normalitatea ascensiunii fiinţei umane. Dar istoria ei – că este o persoană care va face istorie – începe în spaţiul unui pian. Acolo s-a zămislit spiritul ei artistic, acolo şi-a făcut gestaţia, acolo a supt la sînul muzelor. Şi atunci ce importanţă mai are că este fiica profesoarei universitare, pianista Roxana Gheorghiu, şi a unuia dintre muzicienii celebri tot în arta pianului, care, de cîteva decenii, duce faima ţării în toată lumea şi nimic nu-l opreşte să se întoarcă acasă? Ca artistă, Valentina este născută din propriul ei talent, la fel de pură cum ţîşnea Atena din capul marelui zeu. Nu se poate face abstracţie nici de influenţa mediului în care a copilărit. Casa în care a cres­cut este ca o peşteră fermecată în care se cînta chiar atunci cînd părinţii nu erau acasă. Chiar atunci cînd, plecaţi în turnee sau se aflau în con­certe, din ferestre, din pereţi, din plafon, din soare, din lună, din stelele care se revărsau pe gea­muri, mai multe sonuri şi tonuri decît cărţi în bibliotecă şi elemente de decor de pe pe­reţi, care nu erau puţine. Fără îndoială că o contribuţie imensă au avut-o părinţii în orientarea şi ini­ţierea ei. Dar au avut pe cine!
Toţi scriitorii, ac­torii, artiştii plas­tici, arhitecţii, mu­zicienii, cei­lalţi oameni de creaţie îşi doresc să le calce copiii pe urme, ba chiar să le ia înainte. Marele violonist Ion Voicu a apărut în concert cu fiul său Mădălin, la vioară, dar tînărul a preferat bagheta şi pupitrul de dirijor. Lucrul acela atît de dorit nu se întîmplă prea des. Şi cînd se întîmplă nu e din voinţa şi aspiraţiile lor. De fiecare dată e vorba de un adevărat miracol. George Enescu nu a avut copii, dar a reuşit cu Menuhyn. Vor fi avut urmaşi Paganini, Mozart, Beethoven? Nu cunoaştem din istoria artei! Care nu reţine decît familia Strauss. Nici nu consem­nează un alt Brâncuşi, Leonardo, Rafael, Miche­langelo. Giotto n-a avut fii decît ca să-l declare iresponsabil mintal, fiii lui Shakespeare s-au to­pit în anonimat, Mateiu Caragiale şi-a contestat tatăl, dar, spre norocul literaturii române, a avut germenul creaţiei literare pe care nu l-a lăsat să ruginească. Iulia Hasdeu s-a stins prea devre­me. Baruţu Arghezi, după cîteva cărţi modeste, a rămas doar profesorul de educaţie fizică. Minunea nu a avut loc nici cînd a fost vorba de Lucian Blaga, Ion Barbu, G. Călinescu. Din cei nouă copii pe care i-a avut Mihail Sadoveanu, doar Profira s-a realizat în cîteva cărţi, din care nici una nu s-a ridicat la înălţimea celor ale tatălui său. Ce nu pot să dea părinţii numai Divinitatea poate. În făptura fragedă a Valentinei, Pronia Cerească şi-a pus harul sacru. Ar fi prea puţin să spunem că este conştientă de acest noroc şi se simte datoare să-l slujească. Copila, cel puţin la data aceasta, este de-a dreptul fasci­nantă, parcă n-ar mai exista nimic altceva pe lume. Modestă, fără nici un fel de artificii care să atragă privirile publicului, îmbrăcată sobru, lipsită de machiaj, de cercei, de mărgele, de brăţări, fără coafură savantă, decolteu adînc, umeri şi braţe goale, nu e toată decît melo­die. Chiar dacă îndrăzneşte să abordeze piese grele, din Mozzart, Liszt, Debussy. Asistăm, fără îndoială, la răsă­rirea pe bolta artistică a încă unei stele a cărei lumină va veghea multe decenii de aici înainte asupra spectatorilor care rîvnesc spreo fărîmă de fericire.