Aproape o săptămînă de zile redacţia noastră a mirosit a flori. Oraşul, tot. Din zori şi pînă da soarele în scăpătat, florile se răsfăţau în lumină, scăldate şi în privirile miilor de vizitatori. Iar noaptea se părea că chiar ele luminează ca nişte mici stele desprinse de pe bolta cerului. Şi şuşoteau, şi îşi şopteau, şi îşi povesteau ceva, numai de ele ştiute. Poate chiar despre noi, cei care ne purtam domol paşii prin faţa lor. Unii mai buni, alţii mai răi, unii mai curaţi, alţii mai întinaţi, dar toţi într-un fel de stare de smerenie, ca şi cum ne-am fi aflat în faţa sfinţilor din vitraliile unei biserici. Nu au lipsit vocile protestatare. Desigur că s-ar fi putut aplica nişte corecţii ca totul să arate mai bine. Dar de aici şi pînă a nega total această manifestare e o cale lungă cît o aberaţie. Cine ar fi fost primarul care ar fi putut să rupă o tradiţie de 35 de ani? Şi de ce să fie căutat vinovatul de acea mulţime nesfîrşită de spectatori? Care au venit din tot miezul oraşului, din toate cartierele, din localităţile din jur, din alte urbe, din alte ţări? Este adevărat că nu aveai unde să arunci un ac pe jos pe Strada Mare în cele trei zile ale Simfoniei. Dar i-a adus cineva forţat pe oamenii aceia? Au fost încolonaţi şi li s-a ordonat direcţia Simfoniei, Simfonia lalelelor, înainte marş?! Şi dacă au venit de bunăvoie şi în a doua, şi în a treia zi, nu înseamnă altceva decît că s-au simţit atraşi de acest eveniment şi că le-a plăcut spectacolul. Şi au plecat convinşi că au să mai vină şi la ediţiile următoare. Dar ediţia actuală nu s-a încheiat decît în calendar. Florile inundă în continuare oraşul. Nu cele tăiate, care se veştejesc şi se scutură în glastre, ci florile pe rădăcină, în ghivece şi în straturile pe care le întîlneşti la tot pasul. Iar cele ce şi-au împlinit rolul fac loc altora care de-abia au răsărit sau încep să îmbobocească. Se poate vorbi de Simfonia continuă a Piteştilor. Care ne cîntă şi ne va încînta multă vreme de aici înainte.Una pleacă, alta vine. Mulţumim mare doamnă, să nu ne uiţi!