Pe la sfârşitul unui februarie umed de ploaia ce nu se-ndura să se oprească de o săptămână, mi-a bătut la uşă bătrâna. Îmbrăcată într-o rochie verde peste care aruncase neglijent o pelerină galbenă, îmbrobodită pe cap cu un batic roşu, părea că vine de la un carnaval.
– Ce mai faci? m-a întrebat scuturându-se de apă.
Murea de nerăbdare să-mi audă răspunsul. Gura ei rămasă deschisă arunca în cameră un miros de tescovină. M-am uitat cu un ochi, pe celălalt l-am lăsat să se odihnească.
–   Bine, am răspuns cu jumătate de gură.
– S-o crezi tu! A râs gâtuit. Uite cum ţi-a albit părul!
– Şi? Am făcut pe indiferentul. Tu nu mai ai deloc!
– Am batic roşu! Îmi făcu în necaz lipindu-şi pumnii.
Am evitat să-i spun cum îi stă cu baticul roşu de frică să nu plece. Îmi plăcea să stau cu ea la taclale, mai ales în zilele nesuferite de plictiseală. Nu o mai văzusem de săptămâni bune aşa că i-am întors întrebarea:
– Tu ce mai faci?
– Iubesc! mi-au răspuns buzele ei vestejite, dezvelind încântate gingiile vinete, fără nici un dinte. Bărbaţii îmi cad la picioare cum mă privesc!
M-am uitat insistent în ochii ei. Unul verde, altul de un albastru spălăcit.
– Uite că eu nu am căzut!… încercând să zâmbesc.
– Nu şti ce pierzi! mă ţintui unul din degetele ei de la mâna dreaptă, uscată, şerpuită de venele umflate, aproape negre.