“…te iubeam cum iubeşte cineva un tablou”
Mihai Eminescu

Despre Eminescu s-a scris foarte mult şi în registre din cele mai diferite – excesiv laudativ, pedant didactic sau, cum s-a întâmplat în ultimii douăzeci de ani, neînţelegător, incriminatoriu depreciativ. Niciuna din atitudini n-a adus nimic în plus la cunoaşterea poetului şi poeziei sale. Eminescu e mai mult decât un monument naţional la baza statuii căruia se depun coroane ori pe care o batjocoresc cârtitorii fără bun-simţ şi operă, dar plini de aroganţă. El e un complex de sensibilitate, har şi strădanie de a şlefui limba română, de a impune identitatea naţională şi de a racorda cultura şi literatura română, la ceasul european. În afara lui doar pictorul Grigorescu a mai îndrăznit uriaşul salt dintre lumea veche şi cea modernă, dintre provincialismul “staţionar” , cum îl defineşte Eminescu, şi universalitatea încă nepregătită să ne recunoască. Eroarea de a-l privi şi judeca în afara timpului său, de la nivelul fenomenului literar contemporan a fost şi este o eroare fundamentală. La fel şi interpretarea lui prin registrul naţionalist, un păcat la fel de mare precum cel dintâi. Unitatea de măsură pentru cântărirea operei sale nu este cea comună, ea trebuie să ţină cont de epocă şi în acelaşi timp de ceea ce este general valabil în ea, de ideile îndrăzneţe şi viziunea modernă, de calităţile particulare ale poeziei sale, dar şi de atitudinea contestatară a gazetăriei făcute de el care-şi dovedeşte azi mai mult decât oricând valabilitatea. E necesară, cu alte cuvine, o dreaptă cumpănire a impactului său asupra literaturii şi culturii româneşti ulterioare.