Mi-e teamă că nu voi putea evoca, în toată plinătatea lor, frumoasele amintiri despre Profesorul şi Omul Gabriel Ţepelea, de la care am primit lumină pentru toată cariera mea, fie ea didactică sau de cercetare.
Îmi aduc cu drag aminte cum l-am cunoscut. Era în luna iulie 1971, când, în urma concursului de admitere la specializarea Limba şi literatura română, din cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani din Piteşti, un concurs destul de dur (21 de candidaţi pe un loc), am reuşit pe primul loc. M-a chemat la decanat (era decanul facultăţii), m-a felicitat, m-a întrebat unde am făcut liceul, ce sunt părinţii mei, de unde sunt de loc. După ce i-am descris, pe larg, ce mă întrebase, mi-a spus: „Tinere, vei ajunge un mare dascăl !”. Parcă i-a fost gura aurită.
Ceea ce m-a marcat pentru totdeauna la Gabriel Ţepelea a fost rigurozitatea ştiinţifică în predarea cursurilor, severitatea cumpătată şi eleganţa în relaţia cu studenţii.
Firea sa sinceră, deschisă şi, uneori, jovială a atras respectul a zeci de generaţii de studenţi, cercetători şi profesori de limba română şi de limba franceză. A ştiut să le transmită pasiunea pentru munca cinstită, dorinţa permanentă de cunoaştere şi de autoperfecţionare, făcând acest lucru cu o dăruire constantă până la sfârşitul vieţii.