Naghib Mahfuz (1911-2006) a fost unul dintre prozatorii orientali de vază.
De orientare realist-polifonică, profund dialogală, proza  sa impresionează prin varietatea mijloacelor narative moderne, prin diversitatea tematică, prin viziunea-i cumpănită, prin simţul proporţiilor şi, nu în ultimul rând, prin scriitura îngrijită.
În romanul Strada Zahărului (tradus în româneşte de Nicolae Dobrişan şi publicat de Polirom în 2011), laboriosul romancier egiptean construieşte o lume ficţională tensionată, plină de contradicţii, aflată la limita dintre tradiţie şi modernitate, surprinsă în toiul devenirii galopante, preocupată să se afirme în direcţii cât mai variate.
În 1935 bătrânul negustor din Cairo Ahmad Abd el-Gawad ,,se socotea printre cei norocoşi, de vreme ce scăpase de faliment, deşi se aflase tot timpul pe muchie de cuţit. În timp ce el se bucură de ultimii ani ai vieţii, fiul său Kamal simţea nevoia ,,să se topească în mulţime pentru a-şi împrospăta energia”, să ia parte la revoluţia de eliberare naţională, să se revolte împotriva nedreptăţii. Deşi scrie la o revistă însemnată, el ,,se îndoieşte uneori chiar de valoarea lucrurilor despre care scrie”. Se recomandă ca filosof sceptic, îşi stăpâneşte pasiunile (spre deosebire de tatăl său, care se lasă în voia lor), cată să trăiască mai degrabă într-un mod intelectual decât într-un chip senzual. Ca unul ce se află la cheremul îndoielii, nu ştie ce-i ,,nici dorinţa nici exaltarea”. De obicei viaţa îi apare în chip de ,,aglomerare de elemente haotice”. Se crede ,,un nefericit”, un marginal, un ins expus neînţelegerii de durată. Cu toate că-i trecut de treizeci de ani, nu-i este aminte să se căsătorească, preferând să rămână burlac.