Narcis pare a fi adeptul artistului care, sedus de copia realului sensibil, compromite scala ideală a  valorilor. Nici talentul lui Pygmalion, nici frumuseţea lui Narcis nu sunt de ajuns să facă, din cei doi, pretendenţi demni ai cetăţii lui Platon. Filosoful nu populează edificiul civic cu exemplare „second hand”, el manifestând intoleranţă pentru exerciţiul mimetic, reflexul impur al artei, menit să agite partea cea mai joasă din om. Oglindirea narcisistă de asemenea îndrumă către pustietate a sufletului; iar aceasta „rodeşte doar un lirism de negaţie. Cu alte cuvinte, în Narcis, Sisif se contopeşte cu stânca […] contemplaţia se ruinează în delir optic […] chipul său din fântână devenind conturul  propriului său mormânt”. (Octavian Paler, Mitologii subiective, p.121-122).
Şi toate acestea din cauza blestemului  copiei de a nu fi multiplul originalului; din cauza filosofului care ratează „convergenţa dintre ideea  de frumos şi activitatea artistică” (Petru Creţia), ori dintre aceeaşi idee şi veridicitatea copiei-reflex (cf. cazul Pygmalion, respectiv – Narcis). Conturile vor fi reglate în cadrul aceleiaşi firme – dacă tot ne-am compromis, să o facem cu excelenţă! – infailibile – Academia: „Plotin însă – comentează Petru Creţia – absoarbe frumosul artistic în definiţia generală a frumosului. Îl include fără să-l anuleze, dimpotrivă, ştie să-i dea un rang privilegiat,  nu ca frumos autonom de frumosul în general, ci ca un frumos de acelaşi ordin, dar mai pur şi mai înalt, pentru că provine din spiritul nostru, mai aproape de Idee decât natura: «Artele, spune Plotin, nu imită direct obiectul vizibil, ci urcă la raţiunile din care a ieşit obiectul natural» ( Studii filosofice, V, 8,1)”.