(continuare din numărul trecut)
Dintre toate întîmplările la care a fost martor de-a lungul anilor de pribegie prin siberii, acţiunea de recrutare a ostaşilor în diviziile „de trădători” care să lupte pe frontul de vest, alături de duşmanii noştri dintotdeauna, a fost privită cu dezaprobare maximă. A fost iniţiată de „mesagerii lui Stalin” (p. 176), politruci de profesie. Din păcate, cîştigau teren cu promisiuni mult aşteptate (libertate deplină, întoarcere grabnică în ţară), dar agitînd lozinca prieteniei româno-sovietice. Prietenii de tranşee şi de suferinţă începeau să se împartă, peste tot, în tabere vrăjmaşe, din „convingere” sau din interese de moment. Reperele morale se mutau în alte spaţii sufleteşti. Nici năvala de tancuri în ofensivă rusească pe valea Bielbekului, nici ploaia de obuze de pe fîşia maritimă a Cersoneţului nu produseseră atîta panică şi derută ca discursurile celor veniţi de la „centru”, să înfăţişeze chipul „omului nou”. Se întîmpla la Oranki, cea mai îndepărtată colonie rusească din Siberia nordică. Acolo ajunseseră şi vitejii vînători de munte, după marşuri istovitoare, de luni de zile, suferind de frig, de foame şi, permanent, „cu moartea-n cîrcă”. Dar nu se prea ofereau să se înscrie pe listele politrucilor. Fiecare presimţea că promisa repatriere avea să însemne în curînd „numai schimbarea paznicilor”.
Cel mai mare scandal de tabără s-a iscat atunci cînd a apărut Ana Pauker, în acelaşi rol de mesager moscovit. A ţinut un discurs comunist în toată regula, cu acuzaţii grave, cu teoria războaielor „drepte” şi „nedrepte”, cu patrioţi şi trădători „în slujba burgheziei”. Nu a rămas fără replică: