În virajul de la naţional la global, trăim angoasa curbării spaţio-temporale. Cum, pe fondul mentalului binar, foarte mulţi nu văd terţiar, în spaţiu, curbarea viziunii tridimensionale în cvadridimensionalitate alarmează simţul comun, ca orice noutate, fie cu răsturnarea valorilor, (corespondente – tot trei – lungimii, lăţimii şi înălţimii), fie, radical, cu negarea lor.vehementă. Inconceptibilă, curbarea temporală reuşeşte, evanescent, totuşi, să aprecieze modificarea tensorului de curbură ca “fin du monde” a, de altfel, fostului timp, ignorând că, prin virajul de la ”illo tempore”  la timpul ciclic şi, de la acesta, la cel vectorial s-a mai sfârşit realitatea; lumea, nu.
Evident, timpul vectorial, (sau săgeată) este, faţă de cel tensorial, (diferenţa dintre vector şi tensor nereferindu-se nici la punctul de aplicaţie, nici la direcţie, sens şi măsură, ci la faptul că tensorul este o mărime multivectorială, iar mutaţia de la unul la altul nu se face nici prin schimbarea punctului de aplicaţie, direcţiei etc., ci prin dobândirea caracterului de câmp al vectorilor alcătuitori tensorului – schimbare care “deformează”, curbează timpul), precum cea dintre frază şi roman.. În alt plan, dubla curbură – fiind vorba, de acum, de timp arial nu doar de timp liniar – vine din indeterminismul vârfurilor vectorilor care alcătuiesc tensorul, al suprafeţei, (undei !) împinsă de acestea. În precepţia timpului globalizat, nicio cultură nu este mai înapoiată sau mai înaintată, ci într-un loc sau în altul al undei temporale.