Mulţi dintre prietenii, de la noi, ai liricii contemporane vor fi surprinşi de frumuseţea poeziei pe care o scrie, în Turcia, Ayten Mutlu: o remarcabilă poetă aflată la vârsta optzeciştilor noştri.
Ceea ce atrage atenţia, în primul rând, în selecţia lirică din recentul volum Ochii Istanbulului (Editura Ramuri, Craiova, în tălmăcirea poetei Niculina Oprea) este profunzimea mesajului. Ample şi grave, poemele semnate de Ayten Mutlu lasă impresia de febrilă descărcare a energiei emoţionale, sub semnul volupăţii de a interpreta poetic propriile stări afective şi de a valorifica raportul de tip meditativ cu existenţa. Iubirea şi problema comunicării cu cel iubit (,,tu şi eu/cântece ale abisului în vocile noastre/mâinile ne sunt două gâturi de lebădă aplecate către pământ/cădem încetişor alături/roata spartă a maşinii rămâne pe drumul/întortocheat din creierele noastre’’; Doi singuratici în aceeaşi casă), vidul interior, puritatea sufletească, însingurarea, refuzul minciunii, gândul la iminenţa morţii – înţeleasă în felurite moduri, inclusiv ca ,,dar al virţii’’- şi, respectiv, starea de sciziune lăuntrică (,,am nevoie de Dumenezeu acum/dar dacă aş fi fost o altă fiinţă/nu ştiu cum aş fi suportat/umilinţa de-a fi încă o dată victima şi călăul’’; fragment din Câine plouat) sunt teme abordate din unghiuri insolite şi care beneficiază de o modernă corporalizare lirică. Fiind o poetă care ,,are ce spune’’, Ayten Mutlu ignoră procedeele ostentative şi frivolele şi trecătoarele mode poetice, în favoarea unui lirim al sincerităţii şi al confesiunii cu accente dramatice. Aşa cum se întâmplă în cazul tuturor poeţilor autentici, nonconformismul poetei Ayten Mutlu se concretizează în atitudinea existenţială, în sistemul imagistic şi în noutatea discursului liric şi a simbolisticii.