„Fiecare pasăre scriitoare pe hârtia ei piere.”
Paul Goma

Amendând memoria selectivă, cercetătoarea Ana Selejan e convinsă că a uita înseamnă a şterge graniţa dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral, aletheia fiind legată de ne-uitare. Ocultat, compromisul se repetă. În fapt, scriitorii sub dictatură au fost net împărţiţi: supuşii ori nesupuşii; cei care tulburau apele partidului şi pneumaticii – vocabula lui Marin Preda – care pluteau pe orice apă; pigmeii literari care scriau pe tematică recomandată sau refuznicii reţetarului realist-socialist. Bref, cei admirabili şi cei penibili.
Mai notează Ana Selejan (Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989, Cartea Românească, 2011), că nu-i imposibil ca „alţi entuziaşti şi tineri sorintoma să se dezlănţuie partinic şi să execute valori consacrate”. S-a şi întâmplat. Un argus al zilelor noastre, Cristian Tudor Popescu, n-a propus cenzurarea la sânge a poetului Nichita Stănescu, dacă nu arderea de tot? Taxat exemplar de Alex. Ştefănescu, v. însemnarea de jurnal (secret) din 16 dec. 2003: „tentativa de a zgâria cu un cui ruginit un Mercedes al literaturii române”. Iar atacul sec Popescu vs. Stănescu aduce aminte de „revizuirile” proletcultiste. În aceeaşi notă, pentru o antologie de poezie contemporană, George Astalos s-a lipsit de N. Stănescu; l-a antologat, în schimb, pe Valeriu Stancu. Étique et esthétique! De ce mă mir? Seghers nu-i publica pe Blaga şi pe Voiculescu, ci pe Aurel Baranga şi pe Maria Banuş, în timp ce sovieticii îl prefereau lui Rebreanu pe Al.I. Ştefănescu, soţul Ninei Cassian, cu Să nu fugi singur prin ploaie.