Dan Botta a scris Eulalii, din 1931, volum de versuri (atenţie la titlu: vine din greaca veche în care înseamnă vorbire frumoasă, şi a dat în româneşte, prin moştenire directă, evlavia care înseamnă şi conduită creştină, dar şi cântec, vezi-l pe Eminescu: Mă-ngână cântul unei vechi evlavii) şi Limite, 1936, eseuri dedicate… zeiţei Athena. S-a implicat, alături de Mircea Vulcănescu, în coordonarea şi redactarea monumentalei Encilopedii a României (cunoscută sub numele de Enciclopedia Gusti, cea mai mare carte naţională a noastră din perioada interbelică şi din timpul războiului). Incompletă această Enciclopedie! Volumele V şi VI, dedicate culturii, au fost date la topit după 23 august (nimeni nu ştie de soarta vreunui manuscris, a formelor tipografice intermediare etc); tocmai partea cea mai consistentă, cea mai interesantă lipseşte. În eseurile sale (publicate în Gândirea mai ales, dar şi în  Revista Fundaţiilor Regale, şi în  Convorbiri literare) Dan Botta discută mai ales cuvintele. Ceea ce Constantin Noica a redescoperit în anii ’60-’70, filosofia limbii prin cuvintele ei, Dan Botta ori Mircea Vulcănescu făceau cu sistem în perioada interbelică. Între toţi eseiştii noştri pe această temă, cel care a centrat viaţa cuvintelor pe filonul limbilor clasice a fost Dan Botta. Nu ne putem reţine să nu cităm, aici, acea interpretare a sa la cuvântul românesc întâmplare: