„…am lăsat acasă – spune, din Grecia, Octavian Paler – o Afrodită din gips, fără valoare estetică, la care ţin însă foarte mult şi pe deasupra ar fi adecvată derivelor mele prin mitologia elină” (Mitologii subiective, p.84).
Atracţia pentru o lucrare fără valoare estetică înseamnă diletantism. (Ferească-ne sfântul de o înţelegere ad litteram. Va fi fost în vreun domeniu al vieţii Octavian Paler diletant? Nu cred; cu atât mai puţin în cunoaşterea artistică). Iar deriva nici ea nu este revendicată de specialist.
E drept, esenţialitatea clasicismului nu emerge din parfumul drogheriilor ieftine. Pe de altă parte, a fi clasic înseamnă „a gândi singur” (Roland Barthes, apud Octavian Paler, op. cit.), încât un diletant poate dezvălui un veritabil clasicist. Să nu mă întrebaţi dacă e valabilă şi reciproca, pentru că – bănuiesc, de fapt sunt sigur – mă aşteaptă apostrofa filosofului referitoare la vacuitatea rostirii despre, în raport cu proiectarea directă, în, a discursului. Asta însemnând a vorbi despre clasicismul lui Octavian Paler, care vorbeşte despre clasicismul autentic. Şi mai înseamnă încă a multiplica „inconvenientul peisajelor prea frumoase: de ce să pictezi când e atât de emoţionant să priveşti?” (N. Este, ne spune Octavian Paler, comentariul lui Renoir despre inconvenientul peisajelor prea frumoase; Mitologii subiective, p.165). Aşadar, de ce să scrii despre Octavian Paler când adevăratul deliciu e să-l citeşti?