Cântă-mi, zeiţă, mânia ce aprinse… Aiurea. Aiurea-n tramvai. Trai pe vătrai. Uruitul roţilor silenţioase numai eu îl aud cu ochii în decolteul femeii în mov. Femeia în mov. Îi simt mirosul sub pleoape. În timpanul urechilor. Femeia, eterna poveste. Ea te urcă, ea te coboară, ea îşi ţine misterul în poală… Îi măsor pulsul în nări. Excitat sub buza superioară. Ca armăsarii, ca taurii, ca berbecii, ca ţapii. Boii sunt castraţi. Catârii nu au sentimente, nici urmaşi.
    Se făcea că dezmeticit, dezmorţit, Tata Noe s-a apucat să mai croiască încă o arcă. Nemuritorul care a salvat omenirea. Dacă nu era el, atunci, la momentul potrivit, nu mai eram nici eu, nici femeia în mov atât de nepotriviţi. Emanaţii. Efluvii. De la cinci paşi. De la trei. Stop. O săgeată îmi zbârnâie peste umăr. Avertisment. Încă un pas mai mult, moarte de om. Să mori din dragoste. Din dragoste de femeie. Nu ca boul pe brazdă. Dacă ar fi să mor, să fie cu capul pe pieptul tău, necunoscuto! Cu nasul între sânii tăi. Cu mâna undeva unde nu îndrăznesc să spun. Hai cu Tata Noe, conservat în crângul de aloe. Leapşa pe furate. Pierdut cap aiurit. Dragostea de cin’  se leagă/nu mai scapă cu mintea întreagă/s-a legat şi de-un bătrân/uită furca-nfiptă-n fân/şi pleacă pe câmp  nebun/s-a legat şi de-o copilă/uită acu-n cusătură/şi pleacă pe câmp nebună.
Tata Noe se apucă de lucru. Aflase el că am intrat în anul când se sfârşeşte lumea. Şi a crezut că e de datoria lui să încerce să o salveze încă o dată. Moara macină mei. Bine e de om frumos, cum ajunge toarnă în coş. Trage mălaiul. Mereu, trage mereu, trage mereu, trageeeeeeeeeee! Umple sacul, plăteşte uiumul şi du-te! Totul se plăteşte. Nevasta lui Loth a plătit cu tot ce a avut ca să privească spectacolul de la Sodoma şi Gomora. Dacă nu plouă şi nu plouă şi nu crescură apele, Tata Noe puse Arca pe roate. Şi roatele pe şine. Tramvai fără cai. Dar nu are loc destulă suflare. Renunţă să mai urce în arcă vreun cap sau coadă de vită. Niciun crocodil, niciun bou în vagon. Şi după ce se sfătui cu măritul Virgiliu se decise ca din suflarea omenească să selecteze numai intelectuali. Dar şi aşa vasul era neîncăpător. Şi îi alese dintre intelectuali pe scriitori. Ca să aibă cine să scrie povestea, poveştile… Pentru lumea de dincolo. Şi dintre ei pe cei mai şi mai: poeta subţire la mijloc – tragi cu puşca nu ia foc, poeta cu picioare lungi, poeta cu genunchii rotunzi, poeta care îşi plânge şi îşi râde versurile pe clapele pianului, poeta străvezie a domnului Şirato; romancierul cu ouă în poală şi gândurile în hăţuri, prozatorul care bea cafele cu Urmuz pe terasa cetăţii voievodale, dăruitul critic literar care ne pune pe cântar, poetul cu oiştea în gard… Lista o întocmi poetul Virgiliu.