Nefiindu-i accesibilă o altă oglindire, Narcis se încântă de acest gen de cunoaştere de sine. Este o reflectare mecanică, dar arhetipală, în gestul oglindirii în vasul cu apă limpede – o strachină, de pildă –, aşa cum procedau străbunii noştri. Cu o jumătate de secol în urmă se păstra încă amintirea  obiceiului, ba chiar se  vorbea despre el cu evlavie, precum – să zicem – despre cititul Psalmilor, mersul la Biserică ori ştiinţa jocului în horă. Femeile de altădată ştiau să fie şi frumoase, să-şi îngrijească podoaba capului şi pentru asta se priveau în ochiul de apă, oglinda fiind in lux, o petrecere prea scumpă, pentru stoparea căreia se născuse şi vorba – avertisment: dacă spargi o oglindă, şapte ani nu-ţi mai merge bine. Oglindirea ilustra grija pentru felul de a te arăta în lume, cititul psalmilor te învaţă să vorbeşti1), iar ştiinţa jocului îţi preda lecţia mersului2), Biserica te sfătuia cum să te comporţi, să-ţi faci o morală aleasă. Şi încă altele, coordonate ale şcolii de odinioară, pe când aceasta se altoia pe viaţă – laborator unic de creaţie.
În cugetul lui Narcis încolţeşte dorinţa cunoaşterii sinelui. Omul îşi poartă de grijă de dimineaţa până seara, se hrăneşte, se curăţă, se închină, se mângâie ori se dojeneşte, îşi este dascăl şi ucenic, slugă şi stăpân deopotrivă. Dar, la un moment dat, dincolo de toate acestea, i se năzare întrebarea: cine sunt eu? Sigur că a mai aflat el câte ceva de la părinţi, de la cei apropiaţi, c-ar fi frumos şi deştept, bun ori rău, dar informaţiile acestea se cer verificate, uneori ele, fiind contradictorii, sunt derutante, nu oferă o certitudine; se impune să vadă ochii, să creadă inima.