După romanul Măcel în Georgia, editat la Polirom în 2008, talentul de prozator al lui Dumitru Crudu recidivează cu Oameni din Chişinău, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2011. De această dată, centrul de greutate al naraţiunii se deplasează spre febra socială generată de evenimentele din 7 aprilie 2009, dar cu ascendenţe în fantasmele totalitarismului, pe care s-a axat şi primul roman. Personajele sunt chişinăuieni simpli: taxatori, chelneri, măturătoare, fiecare cu problemele sale mărunte, dar în acelaşi timp, toate fiind conectate la aceeaşi centrală de înaltă tensiune. Politicul  a acaparat viaţa urbană şi a perturbat  traiul  personajelor până în cele mai mici detalii.  Divergenţele dintre susţinătorii comuniştilor şi democraţilor se manifestă în plină stradă şi continuă în restaurante, în case particulare şi chiar în dormitoare, în timp ce se articulează jocurile erotice. Cearta într-o familie cu păreri politice împărţite se poate isca de la orice: pentru că soţul comunist alege făină Zateiniţa, în locul făinei Băneasa, preferată de soţia anticomunistă, sau pentru că soţul pune Liudi iz Dublina deasupa variantei româneşti a aceleiaşi cărţi Oameni din Dublin, pe care o citeşte soţia.
Dacă Măcel în Georgia excela în ciomăgeli sângeroase, în Oameni din Chişinău păruiala e mai subtilă şi se dă mai mult prin gesturi şi priviri decât prin pumni. Vlăduţ o priveşte pe rusoaica din troleibus „cu ochi mici şi debordând de ură”, chiar dacă apropierea de ea, din cauza înghesuielii, îi provoacă excitaţii maxime; Valentina Pavlovna, cu ziarul Comunistul în faţă, aruncă „priviri argăţoase şi înveninate” lui Vlăduţ, care citeşte Timpul. Gesturile, nevinovate în aparenţă, sunt scandaloase şi conturează un spectacol războinic: „cred că mai degrabă îl răsfoia decât îl citea. Dar o făcea nu ştiu cum demonstrativ şi sfidător, de parcă nu ar fi fost într-un troleu oarecare, ci într-o tranşee, şi nu ar fi ţinut un simplu ziar în mână, ci un pistol-automat, pe care-l îndreptă contra junelui cu buzele năclăite, care, se vedea de la o poştă, îi stătea ca piperul în nas”.