Cântecul infantelui Arnaldos
  (El Romancero)

Cine parte-o să mai aibe,
de Sânt Ioan, ca don Arnald,
când umbla pe ţărm, să afle
hrană pentru şoimu-i alb,
de-o asemenea corabie
cu mari pânze de brocart
şi frânghii din şnur de aur,
ancoră de-argint, catarg
de mărgean şi punte-aşijderi, –
înspre ţărm venind din larg;
ci năierul de la cârmă
îngâna un cântec vag,
hula mării de se curmă,
vânturile,-asemeni, tac;
iară peştii din adâncuri
către faţa apei trag,
pe când pasărea se lasă,
ostenită, pe catarg.
Ci infantele Arnaldos,
zice – i-auzi! – don Arnald:
– Să-ţi ştiu cântecul, năiere,
foarte, mi-ar fi mie, drag.
Iar năierul îi răspunse,
iată ce răspuns i-au dat:
– Mi-l destăinui, viersul, numai
cui, cu mine, pleacă-n larg.