Îngheţată cu fistic
 
Moş Dănăiţă îi face curte bunică-mii. El are şaptezeci şi ceva, bunica şaptezeci  şi ceva. Habar n-am care-i mai tânăr dintre cei doi. Nici ei doi nu cred că ştiu. Nu că ar avea vreo importanţă, oricum când îi văd am senzaţia că-s mai tineri ca mine. Doi copii care şi-au luat în joacă măşti de moş şi babă. El a rămas de vreo  juma de an văduv şi a început să-i fie dor să se mai certe cu cineva. Nici măcar nu l-a mai apucat nebunia să-i vină să-şi dea foc la casă, aşa cum făcea pe vremea când îi trăia muierea şi se luau la harţă, e tuflit rău de când e singur.  Şi una-două e la bunica în curte. Ea îi mai dă câte-un blid de mâncare, mai face-o conversaţie despre vreme cu el, dar cum îl aude că  începe să bată apropouri despre însurătoare, oftând şi lăcrimând că tare-i greu să trăieşti singur, pe bunica o apucă pandaliile. Nici nu mă mir. Ea trăieşte singură de tânără. S-a despărţit de bărbatul ei când mama avea vreo şase ani. Şi de-atunci nu i-a mai trebuit om. Aşa-i zice ea bărbatului, om.                                                                                                                                         
– Auzi, bre, tu nu mai vorbi prostii de-astea la mine în curte, că uite poarta, o vezi ? Imediat te poftesc să pleci, aşa cum ai venit. Eu sunt femeie bătrână de-acum, nu mi-o trebuit om nici
când eram mai tânără, doar n-o să mă leg la cap acum, la optzeci de ani.                                                                                                                                                                                                                                                        
 De când o ştiu se dă mai bătrână. Ca şi cum înţelepciunea ei ar mai avea nevoie de argumente.   
– Hai, fă, Mariţă, spune tu dacă asta-i viaţă să stai aşa singur toată ziua…                                                                                                                                                                                                                                                                           
– N-o fi, dar omul când e tânăr se însoară, îşi face casă, copii..Asta-i o sminteală, să te apuci tu, om bătrân, să umbli cu peţitul prin sat.
– Dar lasă că nu-s aşa bătrân…  
– Ei, dacă nu eşti aşa bătrân, uite, eu ţi-am dat un blid de mâncare, taie şi tu lemnele celea.   
– Le-aş tăia, dar mă doare tare spatele…   
 – Eiii, te doare…Te doare lenea, bre. Păi vezi? La ce să te iau ? Să muncesc eu şi pentru tine ? Nu mă leg eu la cap, să nu te mai aud că vii cu de-astea… Şi-apoi tu când te superi, o dată dai îmi dai foc la casă…    
–  Aprigă mai eşti tu, de-asta nu te-o luat niciun bărbat, Mariţo…
 – Păi sunt aprigă că-i ştiu eu pe bărbaţi, te iau ca să te slugărească, tu să munceşti, să faci mâncare, să speli, să ai grijă de animale şi ei să tragă tutun pe nas. Şi când tu vii spetită de la câmp, pe  ei să-i găseşti cântând din fluier.