/ POESIA /
Răspunsul meu la întrebarea poetului Gabriel Stănescu (n. septembrie 151 – m. 2010):
„-Ce va fi fiind, ce poate fi poesia?”

era prima oară pe dunăre când am văzut copilul căzut
apele necunoscute şi tulburi cu muget de labirint antic
vaporul se apropia de scena morţii ca un teatru grecesc în travelling
noi privitorii pe punte stăteam în picioare aşa de sus
iar în hăul scenei băieţelul atârna de mâna surorii sale tragice
ca un fir de aţă zadarnic striga fetiţa aceea soror mystica ajutor
ajutor printr-un horror de lacrimi frater mysticus n-a mai avut
puterea să iasă din fluviul care-l smulgea din joaca lui de copil
chiar sub ochii noştri stane de piatră acolo sus sus
scena lor foarte jos şi departe, ca pe altă lume nici nu ştiam
să înotăm eram nişte oameni de la munte trăiam
în mister şi întru revelare – nu i-am putut ajuta
nici noi cu muţenia noastră de stânci nici marinarul aruncat
în apele grele să salveze copilul pierdut: l-a luat apa, nu l-am
găsit, curentul e prea puternic, s-a dus… aşa loja noastră
plutitoare trecu încet mugind (scena morţii avea să treacă şi ea mai târziu
în uitare) fetiţa ridică în mână de pe ponton sandalele
fratelui singurele dovezi că avusese până cu o clipă înainte un frate
că nu l-a putut trage la mal îndărăt cu cealaltă mână la nas şi ochi şi
urlând sfâşietor spart înfricoşător (înecată şi ea
în plâns din scenă ieşea) …l-a luat apa, fluviul mereu
ia câte unul aşa e pe-aici explica în locul corului
antic – marinarul revenit pe vapor eu ca orbul eram