Rămân în plasa lui Nicolae Breban, un mare scriitor român, academician, ale cărui opinii literare contează, sau ar trebui să conteze (în numărul trecut al revistei Argeş am vorbit tot de N. Breban, dar în alt context moral). L-am auzit pe N. Breban în ultima zi a lunii iunie, anul acesta, în Sala de Marmură a Băncii Naţionale a României (întâmplător, venit la lansarea unei noi cărţi-cărămidă, de 750 de pagini, format mare, semnată de insolitul poet George Virgil Stoenescu; intersant, acest poet îşi asumă public apartenenţa la masoneria în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat al României, în care are grad înalt; în ultimii 12 ani, Virgiliu Stoenescu a publicat în fiecare an câte o carte-cărămidă, în principal de rondeluri, şi a fost prezentat de cei mai cunoscuţi critici sau eseişti în viaţă, de la Eugen Negrici la H.R. Patapievici; Nicolae Breban era printre cei ce a prezentat acum noua carte-cărămidă a poetului mason, intitulată „I”, i de la iubire sau… infinit; cu umor, N. Breban a recunoscut că poetul George Virgil Stoenescu l-a întrecut prin cantitatea cărţilor publicate; dar a repetat că literatura română e nouă în comparaţie cu alte literaturi occidental-europene şi creatorii de limbă română trebuie să scrie cantitativ, nu calitativ; G.V. Stoenescu e născut în 1947, e şaptezecist, promovat de Cezar Baltag şi Mircea Ciobanu, e membru al Uniunii Scriitorilor din 1975, să aveţi idee). Am fost intrigat, n-am uitat până azi, când scriu aici, de verdictul magistrului N. Breban, l-am „mestecat” degeaba acasă, rămân la fel de nedumerit.