În Maimuţa goală (trad. de Valeriu Rendec, Ed Art ,Bucuresti, 2008)  zoologul englez Desmond Morris îşi propune şi ne propune un studiu obiectiv – “ca şi cum ar fi vorba de o altă specie” – al singurei maimuţe care nu are blană: omul. Prin comparaţie cu speciile înrudite, maimuţele cu şi fără coadă, el cercetează particularităţile maimuţei goale, a cărei nuditate neîntâlnită printre mamiferele de uscat este legată de evoluţia sa din maimuţele care în anumite condiţii de mediu (restrângerea pădurilor  tropicale) au fost  silite să vâneze. Instinctele fundamentale ale omului corespund aşadar comportamentului primatelor şi al carnivorelor. Autorul caută să detecteze care anume dintre obiceiurile noastre – sexualitatea, hrănirea, agresivitatea – sunt comune cu una sau alta dintre aceste două categorii de animale. În urma unei astfel de analize putem vedea ce ne este propriu.
Formulată simplu, problema pe care şi-o pune autorul ar suna astfel: ce aduce nou în comportamentul maimuţei faptul de a ucide?  În primul rând, răspunde el, o  mărire a creierului neapărat necesară pentru a face faţă concurenţei cu alte specii mai bine dotate. Se pare că aceasta s-a realizat prin infantilizarea (prelungirea copilăriei) maimuţei goale, proces numit „neotonie”.
Capacităţile    cerebrale superioare fac posibilă inventarea armelor puternice, vânătoarea devenind factorul esenţial al umanizării maimuţei. Ea a dus la pierderea blănii, pentru a se evita supraîncălzirea rezultată dintr-o asemenea acţiune, fiind de fapt responsabilă de identitatea  speciei noastre. Chiar şi limbajul a apărut în cadrul strategiilor de vânătoare. Şi tot vânătoarea a creat un nou comportament sexual bazat pe perechi – cuplu şi complicate sisteme de stimulare şi inhibare sexuală. Autorul consideră că “nu atât progresul civilizaţiei a modelat comportamentul sexual modern, cât comportamentul sexual a dat forma civilizaţiei”. El prezintă dovezi sugestive, pornind de  la analiza sexualităţii în lumea actuală. Sub acest aspect, omul a rămas neschimbat în contextul evoluţiei civilizaţiei. Avem surpriza de a afla că multe din faptele pe care le consideram ca având o origine culturală sunt de fapt instincte pe care specia şi le-a elaborat cu mult înaintea apariţiei culturii.
Cartea conţine, bineînţeles, mult mai multe aspecte interesante legate de evoluţia intelectuală a copilului, de originile agresivităţii, zâmbetului sau salutului. Dar meritul cel mai important al lucrării lui Desmond Morris este de a ne atrage atenţia asupra nevoilor noastre fundamentale. Căci pentru a nu dispărea ca specie, progresele pe care le facem trebuie să ţină cont de aceste nevoi.

Zoomenirea (trad. de Valentin Dumitraşcu,Ed Art ,Bucuresti, 2010) continuă teoria din Maimuţa goală focalizând-o pe condiţia omului în marile aglomeraţii urbane şi statale.Perspectiva este tot una comparatistă, de această dată, între comportamentul maimuţelor superioare, al babuinilor mai ales, în libertate şi în captivitate şi comportamentul omului modern în spaţiul citadin. Conform lui Desmond Morris , “oraşul nu este nici pe departe o junglă de beton, ci este o gradină zoologică umană”. Ca în orice grădină zoologică se produc perturbări psihice sau de altă natură traduse prin agresivitate, sete nestăpânită de putere, deviaţii sexuale ş.a., dar în cazul speciei umane ale cărei instincte s-au constituit într-un cadru natural, tribal şi puţin populat are loc, prin coexistenţă în cadrul marilor aglomeraţii şi un progres extaordinar de spectaculos şi de rapid. Problema la care răspunde zoologul/etologul englez priveşte bazele biologice, instinctuale ale “procesului civilizării”,  precum şi preţul ce trebuie plătit pentru acesta. Rezultatul:  o dezvrăjire a lumii prin demonstrarea înrădăcinării biologice a multora dintre strategiile puterii politice, religioase, ale cunoaşterii, mass-media etc.
Cartea îndeamnă la asumarea unei modestii lucide: oricât ne-am fi desprins prin inteligenţă de regnul animal suntem şi vom rămâne vital legaţi de animalitate. Însă, paradoxal, într-o lume excesiv de materialistă şi de-o artificialitate extremă totodată, faptul de a nu ignora cerinţele naturii din noi poate avea darul de a ne conferi un echilibru spiritual. În absenţa acestuia riscurile devin cu atât mai mari cu cât îndepărtarea de natură creşte.”Dacă i se dă o şansă (animalului tribal care suntem n.n.) va reuşi să transforme grădina zoologică umană într-un minunat parc de distracţii. Dacă nu, ar putea să ajungă la un gigantic azil de nebuni”, avertizează autorul în finalul cărţii. De la apariţia ei în 1969 au trecut aşadar mai bine de 40 de ani. Cum  stăm?