Poeţi optzecişti serioşi îl acuză pe Ion Mureşan că este o vedetă. Hm! N-au dreptate. Măcar de-ar fi! Păi, scriitorimea actuală se plânge că – din cauza unor Becali, unor Oana, Pepe, Iri, Moni etc. – nu este ea vizibilă, iar când un poet reuşeşte să treacă graniţa de imagine înspre publicul mai mare, atunci îi dăm în cap că face pe vedeta! Ca să fim tranşanţi, Ion Mureşan nu este vedetă, el este un mare poet care publică foarte puţin (trei volume în trei decenii!), e parcimonios şi cu o exacerbată conştiinţă a propriei valori, dar poemele din aceste volume sunt antologice, chiar dacă nu alcătuiesc cărţi unitare tematic. Este şi cazul  apariţiei recente: cartea Alcool (Editura Charmides, 2010). Toate cele treizeci şi două de poeme de aici au fost citite/recitate de nenumărate ori în ultimii cincisprezece ani la diverse festivaluri şi alte întâlniri scriitoriceşti, recitate cu vădit talent actoricesc (de unde probabil şi pizma colegilor!), ele fiind ştiute pe dinafară de mulţi participanţi. Eu însumi, având o memorie de …Alzheimer, ştiu pe de rost de ani buni câteva poeme marca Ion Mureşan.
Creator de limbaj poetic precum Nichita Stănescu nu putem pretinde că este Ion Mureşan, dar vizionar creator de lume poetică – da! De la Nichita Stănescu încoace, niciun poet n-a îmbinat mai bine starea de graţie naturală şi continuă cu livrescul, cu compoziţia, cu lumea (de hârtie) originală pe care-şi pune amprenta precum Ion Mureşan. Una dintre aceste lumi este Poemul alcoolicilor, cel care deschide volumul, poem ce nu poate lipsi din nicio antologie de poezie română de la origini până în prezent, oricât de selectivă, de restrânsă ar fi ea. Îmi pare foarte rău că nu mai pot cita din el, deşi ar merita să fie citat în întregime, dar poate că ar fi superfluu, în condiţiile în care eventualii cititori ai acestui text îl ştiu dacă nu pe de rost, măcar în mare şi fragmentar şi, sigur, în spiritul lui. Lumea aceasta a alcoolicilor este unică în toată literatura, nu doar în cea română.