La 45 de ani, un romancier, un prozator, să zicem, se află la adevărata maturitate creatoare, cam atunci croieşte romanul vieţii sale, capodopera. Frunzărind o istorie a romanului universal, sunt sigur că în preajma acestei vârste s-au ridicat marile construcţii epice. Lev Tolstoi a scris Război şi pace şi Anna Karenina între 41 şi 49 de ani, Dostoievski a scris Crimă şi pedeapsă la 45 de ani, Breban a scris Bunavestire cam la 44 de ani, iar Dumitru Radu Popescu a scris la 45 de ani Viaţa şi opera lui Tiron B…
Ei, însă asta e la romancieri. Dar ce înseamnă 45 de ani ai unei reviste? În primul rând, consolidare. Dacă a trecut de 25 de ani de dictatură sinistră şi de încă 20 de ani de tranziţie la fel de încremenită şi tulbure, atunci e luminos marcată. Am putea zice că are un destin norocos. Dincolo de vremile sub care a fost, revista Argeş s-a salvat.
Ea are o istorie deloc simplă şi liniară, a cunoscut frământări, serii diverse, cinci redactori-şefi, cinci personalităţi (cam câţi antrenori schimbă într-un sezon un patron de echipă de fotbal), nevrednicul de mine fiind al şaselea. De la primul număr a avut deschidere către ţară şi universalitate şi aşa e şi astăzi. Dincolo de încrâncenări, de unele excese de patriotism local, de unele tendinţe – mai ales din afara redacţiei –, raţiunea şi bunul gust au învins şi revista n-a fost niciodată una provincială, vieţuind în cercul nostru strâmt. Poate că la 50 de ani vom face o istorie bibliografică a publicaţiei şi atunci se va vedea ce nume mari ale culturii române au colaborat la scrierea ei şi de ce nume mari de premianţi s-a înconjurat de-a lungul deceniilor. Paginile Argeş-ului au găzduit in nuce numeroase cărţi apărute mai târziu, multe proiecte editoriale au început aci. Nu vom da exemple pentru că evităm să pomenim nume aici pentru a nu răni orgolii, pentru a nu nedreptăţi pe cineva.
Revista Argeş n-a fost niciodată o culegere aleatorie de texte, primite şi publicate la rând; fericind pe unii şi nemulţumind pe alţii, ea a avut totdeauna program. S-a mai greşit şi se mai greşeşte. Eu însumi primesc zilnic semne de încurajare şi felicitări, la telefon, pe e-mail, în rubrici de revista presei. Dar sunt şi tras de urechi de nenumărate ori, pe stradă, în redacţie. Înghit cu noduri amare, dar niciodată nu mă supăr, nici măcar când criticul este vădit de rea credinţă. Cititorul (chiar când e de formaţie scriitor) are totdeauna dreptate. Nu voi abdica niciodată de la această deviză. Am colaboratori care se citesc la apariţia gazetei doar pe ei. Aceştia sunt cei mai vehemenţi. Şi ei au dreptate. Mi-a mărturisit de câteva ori un coleg, el însuşi redactor-şef de revistă, că din Argeş se citeşte cu interes cam 85 la sută. Ştiindu-l exigent şi profund cunoscător al bucătăriei unei reviste, sunt fericit de aprecierea lui. Dar visez mereu să îmbunătăţesc acest procent.
De la 16 ani aşteptam cu nerăbdare revista rezemat de un chioşc din Turnu Severin. Cum venea, mă propteam în prima cofetărie, neavând răbdare să ajung până acasă. O citeam din doască-n doască. Primele texte aici, la Piteşti,  le-am trimis. Mi-a răspuns scurt, dar încurajator, la poşta redacţie prozatoarea Maria Luiza Cristescu, apoi mai pe larg şi entuziast cineva anonim. De publicat însă n-am reuşit până în 1990, iar să ajung să lucrez în redacţie n-am îndrăznit a gândi.
Dar, cred că pe-aici trebuie să mă opresc. Încep să trag linie şi să adun şi nu e cazul. Numărul acesta de revistă este nu unul de bilanţ, ci unul de continuitate. Nu încheiem acum lista cu premianţi şi nici n-o începem. E doar un scurt popas. Acum, vom premia trei nume importante ale literaturii române, trei scriitori totali, oameni care scriu poezie, proză, eseu, care traduc, conduc sau au condus reviste, scriitori care ne onorează că au acceptat să primească distincţiile noastre. Aceştia sunt: Dumitru Radu Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Leo Butnaru. Lor le adăugăm o asociaţie culturală şi o editură locale, pentru că ele încurajează scriitorii trăitori pe Argeş în jos.