* Nicolae Turtureanu – Capăt de linie (Exerciţii de neuitare) (Editura MNLR, Bucureşti, 2010). Volum compozit cuprinzând: memorii, articole de actualitate presărate iniţial prin ziare şi gazete, unele chiar în revista noastră, amintiri din copilărie, pagini de jurnal, interviuri… O carte numai bună pentru cunoaşterea nu doar a scriitorului Nicolae Turtureanu, dar şi a omului cu acelaşi nume (mă rog, pseudonim). Dacă ar mai fi durat societatea socialistă multilateral dezvoltată până-n zilele noastre, probabil că Nicolae Turtureanu ar juca şi acum şah în redacţia Cronicii şi ar scrie doar poezie, iar noi habar n-am avea ce am pierde. Aşa, a venit tăvălugul istoriei contemporane, a cutremurat lucrurile, iar scriitorul nostru a trecut prin experienţe nu tocmai lejere, dar care i-au ascuţit condeiul. Până la urmă, cartea nu este una de publicistică culturală, să zicem aşa, ci una de proză veritabilă. Sarcasmul, (auto)ironia, umorul când mai fin, când de tot spumos – acestea sunt mijloacele cu care mărturiseşte Turtureanu întâmplări de-a mirărilea în care el nu e doar martor, ci şi protagonist. Autorul este permanent conectat la stricta actualitate şi e polemic. Iată cum începe un articol despre o emisiune TV dintr-un 1 Decembrie, ziua noastră naţională: “Patru bocitoare… şi cu Octavian Paler – cinci. De Ziua Naţională, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Cristian Tudor Popescu, Emil Hurezeanu – s-au strâns-unit, pe un post tv, la căpătâiul moartei şi-au început să bocească. Le ţinea isonul, pe un alt post (al Crăciunului), Paler. Moarta era România. Şi nici nu era moartă de tot, era doar muribundă. Şi poate nici atât: doar bolnavă…”. Mă fac avocat al literelor şi pledez voios pentru asemenea cărţi care depun mărturie despre implicarea scriitorului în viaţa cetăţii, ca să folosesc un clişeu dinainte şi de după 1989.

* Ruboko Sho – Libelula ce-a-nvăţat zeii iubirea (tanka erotice), versiune românească, prefaţă şi note de Leo Butnaru (Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2008). Tanka este poezie tradiţională japoneză cu formă fixă, având cinci versuri. Tanka din acest volum au fost scrise cu un mileniu în urmă şi, după cum ne asigură Leo Butnaru, “au fost transcrise/transmise de pe un pergament pe altul, drept dovadă a înaltei aprecieri de care se bucurau printre copiştii medievali, deoarece pielea argăsită e un material mult mai rezistent decât hârtia şi se utiliza pergamentul doar la scrierea textelor importante”. Poezia aceasta este de-un erotism frenetic, are tensiune, dar şi fineţe şi pudoare, toate acestea fiind trăsături ale extrem-orientalilor. “Aceste poeme din cinci versuri, ne mai spune Leo Butnaru, sublimau, în literatura veche, însăşi noţiunea de frumos, subiectele lor ţinând de misterul sufletului uman în indisolubilă comunicare cu natura, cu cosmosul”. Dar să vedem cum se scria poezie acum o mie de ani în Japonia: “Crezut-am că-i tristeţea,/Dar lacrimă se dovedi a fi./Apoi mă scufundai, aflând că nu-i/ Decât spectrul de coral răsfrânt/Într-o unduire-opalescentă”. Mai trebuie menţionată ţinuta grafică de excepţie a cărţii, adevărat obiect de lux.

* Victor Munteanu – Rănirea vederii (Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010). Este vorba de o antologie de autor, poetul selectând aici preponderent poeme pe tema singurătăţii sau a toamnei. Într-un amestec de limbaj colocvial şi altul metaforic, poetul creează o lume metafizică memorabilă: “Pe strada scurtă cât o tăietură de sabie/a ieşit din memoria mea un copil/şi se uită în mine.//Nu mai am glasul cu care să-i îngrop amintirea,/la tarabă scade preţul unui oftat.//Zadarnic m-apasă clădirile cu denumirile lor – /colbul nu-mi mai citeşte obrajii./Lumina se stinge pe lucruri – e toamnă!//La buza prăpastiei o umbră se înţelege cu vântul…” Şi încă un vers cu care începe un poem, vers care arată toată sensibilitatea poetului pentru anotimp: “Stau în fotoliul de preşedinte al Toamnei…”