Dorina Grăsoiu (v. „Bătălia” Arghezi, Ed. Nouă, 2010) a lăsat deschisă, în excelenta sa carte-sinteză, axată pe spectacolul receptării operei argheziene de la debut la centenarul poetului, discuţia despre cei 20 de ani de proletcult, 1944-1964. Pentru că acest culturocid merită un save pe memorie, lucrarea va fi completată, sunt sigură, la o nouă ediţie.
Poetul a biruit în războiul cu Iorga, Crainic, Caracostea; i-a cucerit pe Ibrăileanu şi pe Lovinescu, la fel pe Ion Barbu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade. Înainte de război era, cum formulează exact cercetătoarea, tabuizat, adversarii capitulaseră rând pe rând. Mai greu i-a fost cu tovii şi cu toavele care l-au răsturnat de pe scutul pe care-l purtaseră în triumf Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Analiştii universitari au cedat, în fine, ca şi alcătuitorii de manuale şcolare; confruntat cu armada culturnicilor luptători, Arghezi n-a rezistat la kalaşnicoavele lor de asalt.
Să recapitulăm succint contextul: tabăra „mărţişorenilor” fusese decimată. Lovinescu murise în ‘43, Pompiliu Constantinescu în ‘45. Noul „Orizont”, din 1 nov. ‘44, primul număr („redactor răspunzător”: Saşa Pană) cerea „o nouă cultură ruptă (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) de cea veche – ca să ieşim din înapoierea noastră culturală”. Această ruptură de trecut era un sinonim pentru cenzură la sânge. Libertatea de a trage cu puşca a avut-o nu Geo Dumitrescu, ci Oscar Lemnaru, care declara „morţii la 23 August” (sintagma sa). Sentinţa de moarte intelectuală au primit-o Crainic, Gyr, Şeicaru, Mircea Vulcănescu, Motru, Ion Petrovici, Ionel şi Al.O. Teodoreanu, Aron Cotruş, V. Militaru etc. etc. MRP se va întreba, în „România liberă”, de ce Arghezi n-a murit la vreme, iar Sorin Toma îi va declara poezia putredă, de cadavru, căruia îi mai cresc o vreme unghiile şi părul, deşi celulele-s moarte.