Mor când aud „cum bine spunea Socrate”, cu care vorbitorul pare a fi făcut armata împreună, sau „după cum şi Aristotel a spus”… şi te-aştepţi să continue cu „atunci când am share-uit un pet de bere”. Nimic argumentaţie logică, nu tu fir de legătură între ce se vorbea şi ce spune el. El este citatorul.
Omul cu limite înguste vrea să devină, nu-i mai e de-ajuns doar să fie. Deja nu mai e prost, că-şi dă seama nu numai că are limite, dar şi că acestea nu sunt prea generoase. Şi-atunci, bang! Ia să-l facem noi pe ăsta, da, da, interlocutorul, să se simtă el mai mic! Hai să-l surclasăm cu nivelul nostru de cunoştinţe. Păi ce, degeaba am tocit citate dăştepte?
Şi dăi şi citează – dacă se poate incomplet, cât să-i servească lui scopurile – dăi şi reformulează spusele altora – de obicei fără să menţioneze în vreun fel că ideile nu-i aparţin. Dacă îl atenţionezi, reacţia e ferm-indignată: „Păi ce, am zis eu că e ideea mea?”
Veleitarul nostru nu-şi dă seama că, repetând ce-au spus alţii mai deştepţi ca el, nu dă dovadă de inteligenţă, ci doar de memorie. Şi ce memorie au elefanţii…