Ştefan N. Iordache – o făptură a calmului dureros

Cred că era prin 1981 când l-am cunoscut pe Ştefan N. Iordache, prozatorul delicat, cel care îşi făcuse un crez de viaţă şi de scris din bunătate, din ecourile stinse ale satului de odinioară. Să fi fost în luna septembrie cuprinsă ziua când am dobândit un prieten temeinic şi luminos în Ştefan? Cine mai ştie…Cel care ne-a „întâlnit” a fost George Cârstea, „străvechiul” meu prieten. Trăiam o vreme în care unii pe alţii ne îmbogăţeam cu prieteni noi, în care prietenia şi literatura, filmul, teatrul şi artele plastice se transformau în adevărate arme îndreptate împotriva fricii, cel mai mare şi eficace opresor al comuniştilor. Nici astăzi nu pot înţelege cum a lucrat frica în om, deşi mi-a fost frică de sistemul diabolic, în câteva rânduri.
Ştefan era un bărbat aproape înalt, subţire şi vânos. Făptura lui, potrivită şi prelungă, era smeadă. Ochii îi erau pătrunzători; asociaţi cu mustaţa-i deasă, aspră, românească, rezulta o trăsătură generală de severitate, care „divulga” un om muncit de gânduri, de contemplare şi de ecourile nedreptăţii… Cunoscându-l mai bine, după ce am discutat de unele, de altele, aveam să aflu că era preocupat şi obidit, cum mai toţi eram,  de ceea ce se întâmpla rău în ţara asta… Amândoi primisem în suflet, şi de la părinţi, şi de la bunici o altă Românie, aşezată în matca ei, după cum o întocmiseră legea pământului străvechi şi legea oamenilor cu iubire de aproapele şi de Dumnezeu. În România reală era altfel, sufletul ei se mişca pe ascuns, sub obroacele unei dogme neomeneşti, omul îşi reprima chiar şoapta şi  lacrimile…