Amprenta unui artist adevărat este atât de puternică încât ajunge să monopolizeze un subiect, un motiv până când el devine proprietatea exclusivă a acestuia. Ceţurile vor fi întotdeauna turneriene; indiferent cine a mai pictat nuferi, căpiţe de fân sau plopi ei vor aparţine ca simbol pentru totdeauna lui Monet. Iarăşi, banalele mere, subiect al atâtor naturi statice vor fi de la Cezanne încoace… cezanniene. La fel, orice ovoid va aminti de forma esenţializată brâncuşiană.
Chiparoşii, drepţi şi întunecaţi ca nişte lumânări stinse în imaginile pictate de alţi artişti, sub pensula lui Van Gogh au devenit un simbol personal, cel mai puternic din întreaga sa imagistică, concurat, parţial, doar de floarea-soarelui. Dar pentru a se îndeplini acest miracol a fost necesar ca pictura sa să descopere sub soarele intens al sudului siluetele lor de un verde închis, aproape negru profilându-se pe cerul de un albastru intens. Abia la Arles, în penultimul său an de viaţă, sub foamea crescândă de pictură, sub tensiunea nervoasă pe care aceasta a generat-o, chiparoşii au prins să crească în sine, cum spunea un pictor chinez – „dacă vrei să pictezi un bambus, el trebuie să fi crescut în tine” –, au căpătat viaţă şi au început să vibreze. Tensiunea care purta mâna pictorului a trecut în silueta lor agitată, ceea ce a făcut ca, într-un mod neobişnuit chiparoşii să devină însăşi imaginea pictorului, alter ego-uri ale sinelui. Ei sunt reflectarea energiei explozive a pictorului consumate în efortul titanesc în lupta cu pictura şi viaţa, a zbuciumului său sufletesc.