Seneca şi viaţa imposibilă din cetate

Cetatea oferă, desigur, anumite avantaje. Dar este şi greoaie, stressantă, obositoare. Prea multă lume, prea mult zgomot. Aceasta este părerea lui Marţial, în secolul I d.Hr. Iar cetatea despre care vorbeşte e Roma. Îndată ce putea, fugea departe de oraş, la căsuţa sa de la ţară. Tot cam aşa gândea şi Pliniu cel Tânăr: la ţară domneşte liniştea cea mai adâncă şi netulburată de nimic, cum citim într-una din scrisorile sale.
Mărturiile sunt asemănătoare şi concordante: viaţa la Roma era un infern. Noaptea se aud urlete şi cântece, şi râsul noptambulilor beţivi nu lasă pe nimeni să doarmă. Ca să nu mai vorbim – noteaza Marţial – de glasurile brutarilor, iar dimineaţa, de cele ale învăţătorilor. Iar ziua te asaltează coşmarul mulţimii şi al traficului, zgomotul roţilor de fier ale carelor ce aleargă pe bolovanii de bazalt ai străzilor. Ce să mai spunem de ţiglele care cad de pe acoperişuri sau de proasta obişnuinţă  a romanilor de a se descotorosi de tot felul de obiecte casnice aruncându-le pe fereastră? E un infern cetatea.
Iar dacă cineva avea nenorocul să locuiască aproape de o structură balneară, viaţa devenea imposibilă. „Locuiesc chiar deasupra unei băi, scrie Seneca. Vociferări, urlete pe toate tonurile te fac să-ţi doreşti să fii surd: cei ce se exercită la haltere răcnesc, se vaietă şi respiră greoi. Dacă vreunul a venit pentru masaj, aud lovitura palmei masorului, diferit după cum ţine palma, deschisăa sau adunată în pumn. Unii se ceartă, alţii pălăvrăgesc cu glas tare, altcareva se aruncă în piscină. Depilatorul strigă oferindu-şi serviciile şi tace doar când smulge părul cuiva: dar atunci strigă cel căruia i-l smulge”.
Marţial n-are nici o îndoială: somnul în oraş e un lux, pe care doar cine este foarte bogat şi-l poate permite. Şi pare că chiar avea dreptate. Cu excepţia poluării, cine voia atunci să fugă la ţară sau dorea s-o facă, avea mai multe raţiuni decât avem noi astăzi…