Se vorbea de cei 20 de ani ai lui Silviu Brucan de mers prin deşert, după Revoluţie, până la găsirea tărâmului mult promis al civilizaţiei şi bunăstării, al democraţiei de tip occidental, bla-bla. Azi se constată că nu sunt de ajuns 20 de ani, ci 30 sau 40 de ani „biblici”, în speranţa că în acest timp vor dispărea fizic nefericitele generaţii care au trăit şi şi-au mâncat mălaiul în comunism. Generaţiei mele nu i-a mai rămas decât să moară, „şi aşa să fie liberă”… S-au adunat în 20 de ani prea multe eşecuri pe toate planurile. Sunt sceptic din fire, nu cred că vom depăşi pe termen mediu Serbia (fostă Iugoslavia) la nivel de trai, chiar dacă noi suntem membri ai Uniunii Europene – ne vom trimite în continuare şomerii să fie sclavi în Occident, ne vom amăgi tot cu partide incompetente la guvernare, cu preşedinţi de ţară lipsiţi de clarviziune, de rea-credinţă, corupţi de propriul interes, nu de interesul naţional. În ultimii 20 de ani ai impresia că nu s-au schimbat decât vremurile lui Caragiale, care-şi iau revanşa… Dezamăgirea mea cea mai mare e că după 20 de ani nu numai clasa politică s-a compromis, ci şi societatea civilă (cumpărată cu posturi înalte, a fost aservită puternicilor zilei). Şi că intelectualii de curte au reapărut cu o vigoare de nebănuit, slujind regimurile postcomuniste fără ruşine, deveniţi profitori de joasă speţă. Opoziţia (din care nu se câştigă nimic, niciodată) a rămas pe mâna celor naivi, ca mine, care încă mai cred în idealuri…