Despre morţi – numai de bine, sună preceptul creştin. Dar despre care morţi? Întrebarea induce o dilemă cui vrea să-şi păstreze credibilitatea intelectuală şi umanitatea. Nu poţi vorbi de bine pe cineva care se vorbeşte singur de rău, chiar indirect. Nici nu-i poţi falsifica „testamentul intelectual”, numai ca să eviţi a părea cinic sau nedrept. Iar când personajul încearcă să-şi rescrie trecutul deocheat, aproape că este inevitabil pentru cine-şi asumă să spună lucrurilor pe nume să pară mânat de sentimente păgâne.
 Cazul lui Mihai Ungheanu e cunoscut în spaţiul cultural autohton. Un scriitor, un critic literar pe activitatea căruia va sta permanent banderola roşie de protocronist, naţional-comunist, ideolog-reper al facţiunii securistoide din Uniunea Scriitorilor. „Calităţi” şi activităţi recompensate, după 1989, cu mandate de parlamentar, ultimele două ca senator al Partidului România Mare. Cartea Recurs la memorie – convorbiri cu Mihai Ungheanu, semnată de ziaristul piteştean Mihai Golescu (Ed. Paralela 45, 2009) încearcă să clarifice unele detalii ale vieţii culturale comuniste din anii ’70-’80, pe care lipsa documentelor încă le ţine în penumbră. Mă aşteptam ca Mihai Ungheanu, aflat la vârsta când îşi putea permite luxul sincerităţii, să elucideze măcar „bătăliile literare” la care a participat. N-a îndrăznit. S-a rezumat la idei bătătorite, la precizări ce nu precizează, la explicaţii pro domo ce nu explică. „Lipsa” lui nu e compensată de Mihai Golescu. Acesta ori nu ştie despre ce e vorba, ori încearcă să fie amabil, punând prea puţine întrebări incomode, pe care interlocutorul le evită. Iar când Ungheanu se încăpăţânează în refuz, Golescu abandonează subiectul. Nu comentez absenţa umorului la ex-senator; e ca şi când ai spune că unei biserici ortodoxe îi lipsesc picturile nude, cu îngeri asexuaţi!