Moto: „Eu sunt tandreţea carbonizată”
Aurel Pantea

Poezia mare, marcantă e apanajul boemilor şi bonomilor, a oamenilor care cultivă prietenia literară şi taina la un pahar. Mă gândesc nu neapărat la Edgar Allan Poe şi Ezra Pound, cât la contemporanii noştri Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Ion Mureşan… Din această aleasă stirpe face parte şi Aurel Pantea, poet ardelean optzecist. Şi ce e un ardelean, în concepţia lui Blaga? „A fi ardelean, zice autorul Poemelor luminii, înseamnă a duce un gând până la capăt”. Aurel Pantea este un demn poet ardelean, unul care-şi duce, ca puţini alţii,  un proiect liric până la capăt. Cam asta e Negru pe negru (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, colecţia MAGISTER). Este vorba de o antologie de autor cuprinzând volumele Negru pe negru din 1993 şi Negru pe negru din 2005, antologie perfect unitară – tematic şi axiologic -, exemplară în acest sens, un fel de …opere complete.

„Carbonizate flori, noian de negru…/Sicrie negre, arse, de metal…” Aceasta este recuzita lui Bacovia din poezia Negru. Aurel Pantea, însă, nu este un bacovian, nici discipol, necum epigon. Negrul lui Pantea este consistent şi compact, de adâncimi abisale, nu de…decor, precum la Bacovia. Volumul s-ar putea intitula mai curând Negru sub negru, acesta mi se pare a fi spiritul cărţii, al creaţiei poetice a lui Pantea, în general, măcar din motivul că întunecimea culorii (lipsei  culorii? sumum-ului de culori?) nu e în urcare, nu e dinspre zori, ci coboară încet, ca un fluid greu spre miez de noapte. Vorbim de o poezie nu în alb-negru, ci de una în negru-negru şi în mai negru. Acesta e sensul, de coborâre în culoare, nu de urcare dinspre negru.