Caietul de la Văratec (Ed. Lumea credinţei, Bucureşti, 2007), titlu sub care sunt cuprinse câteva interviuri cu Maica Benedicta (numele de monahie al acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga) şi câteva meditaţii pe diverse teme, constituie o lectură edificatoare pentru ceea ce a însemnat sau poate mai înseamnă încă modul tradiţional de a practica cultura. Se discută despre liniile de forţă ale culturii adevărate, cu accent pe: rolul modelelor în transmiterea valorilor, nevoia de raportare la trecut, deci la tradiţie, pentru a înţelege creator prezentul şi viitorul, relaţia maestru-discipol, fundamentală în formarea întru spirit a oricărui tânăr, rolul credinţei ca păstrătoare a dimensiunii verticale în cadrul existenţei. Asemenea coordonate îşi dezvăluie cu atât mai mult necesitatea, cu cât sunt proiectate pe fondul lumii contemporane ce se străduieşte din toate puterile să le nege. Astfel, valorile nu doar sunt relativizate, ci înlocuite cu contravalori, modelele autentice par să lipsească, educaţia contemporană e marcată de lumea imaginilor şi a internetului, ce dislocă spiritul, spre deosebire de cuvânt care-l fixează, iar rolul maeştrilor în transmiterea valorilor tinde să dispară. Toate aceste fenomene se produc într-o lume aplatizată prin reducere la dimensiunea orizontalităţii.
Îşi mai poate reveni această lume căzută? Răspunsul autoarei e sugerat de o replică memorabilă: „e foarte greu să te întorci înapoi de la manele la J.S. Bach”. Şi totuşi, chiar în aceste condiţii, esenţialul, adică dimensiunea verticală a existenţei dată de credinţa în Dumnezeu nu se poate pierde, în ciuda obnubilărilor. „Pentru mine, spunea cea la care cultura s-a înălţat la treapta spiritualităţii, nu există moarte, există «trecere dincolo»”.
Postfaţa lui Alex Ştefănescu, Ce urât ne-am purtat cu Zoe Dumitrescu Buşulenga, mi-a lăsat, pe lângă gustul amar, sentimentul că, în ciuda a ceea ce se spune, există oameni care chiar sunt de neînlocuit.