– Dragă Marian Drăghici, ne-am cunoscut – tineri aspiranţi la infidela glorie literară – la Colocviul de poezie de la Iaşi, în octombrie 1978. A avut acest eveniment – colocviul, vreau să spun – vreo importanţă în economia generaţiei 80? Putem să-l luăm ca un punct de reper?
– Într-adevăr, ne-am împrietenit atunci, dragă Augustin, iar străvechimea prieteniei noastre, uite, mă obligă, vreau-nu vreau, să dau curs provocării tale, să răspund adică la această anchetă atât de pretenţioasă. Altminteri, după „duelul” cu tandemul Mincu-Soviany din Vatra, din urmă cu patru ani, am decis să nu mai dau în viaţa mea interviuri. Atâtea laude mi-a adus acel text polemic, atât de savurat a fost în cruzimea lui, că la Muzeu amicii, întărâtaţi, îşi smulgeau revista din mână… E cazul să le cer scuze celor doi pentru replica mea necruţătoare. Că domniile lor au fost complet inacceptabili în acel atac vetrist, nu mai contează. Dacă tăceam, poet rămâneam.  
Totodată vreau să mă justific într-un fel şi faţă de Petruţ Pârvescu, Iolanda Malamen, Marian Ilea, ale căror chestionare aşteaptă de ani nişte răspunsuri. Specia asta a mărturisirii nu e de mine. Trage la mistificare şi aport egolatru, ca musca la arat (ca să nu spun ca porcul la c…). Vorbeşti şi te gonflezi, n-ai să vezi preopinent să se smerească subit în public, să se autominimalizeze măcar un pic (eu tocmai am făcut-o, mai sus). Rar interviu să-ţi inducă, citindu-l, senzaţia deplinei onestităţi a interlocutorului (excepţie fac, fireşte, cele din Argeş).
În ce mă priveşte, am spus-o şi o spun: toată biografia mi-este pusă în scrisul meu, atâta cât e. Poeţii la care ţin, adevăraţii-mi congeneri, de la Homer şi Kavafis la Bacovia sau Mazilescu, nu sunt deloc pozeori, nu se exhibă, taman d’aia, că detestară explicitul, anecdotica, superfluul.  
Dar, ca între prieteni hârşiţi, fie, hai să ne gonflăm puţin. Rostul meu în Iaşii secolului trecut, în octombrie 1978, nu avea legătură cu gloria literară. Altceva îmi apărea ca irezistibil în acea toamnă luminoasă, anume farmecul iubitei mele, cernavodeancă studentă la Litere (Filologie, pe atunci). E pură coincidenţă descinderea mea „peste” adunarea poeţilor. De fapt, eram deja acolo, tras la Lucian Vasiliu, când poeţimea a descălecat, de peste tot, la Colocviu. Pur şi simplu am fost ajuns din urmă, surprins de alaiul deliricilor de orice vârstă. Şi s-a întâmplat ca şi cum toată poeţimea aceea, de la Nichita şi Geo Bogza la Traian T. Coşovei şi Mariana Marin, ar fi venit în dulcele târg anume să consolideze prezenţa mea în urbe, să-i aducă iubitei mele un omagiu densificat, multiplicat, din solidaritate cu amărâtul, necunoscutul ce eram pe atunci. În acele zile cu soare de octombrie la Iaşi, a fi poet consuna cu a fi socialmente cineva, a avea un statut privilegiat, de elită, într-o lume gri-plană, fără sare şi piper, precum cea statuată de egalitarismul comunist. Regimul şi-a înţeles, îngrozit, eroarea de ghidaj şi nu a plusat cu a doua ediţie a Colocviului. Dar istoria e scrisă, şi chiar dacă nu s-a lansat un manifest, o poietică de grup explicit alternativă la cea oficială, efectul de conştientizare se produsese în rândul celor mai tineri, s-au legat nişte prietenii, unele, iată, pe viaţă.