Cineva întreba: Ce faceţi acolo jos în întuneric?

(Pusă de poetul Gellu Naum, întrebarea m-a dus cu gândul la vremurile de dinainte de 89, pe când trăia şi murea şi persista în memoria noastră poetul Virgil Mazilescu. Textul care urmează este o elegie, un prohod şi un memento. Într-o formă veche şi scurtă textul nu a putut fi publicat în 1989 în ciuda insistenţei lui Nicolae Prelipceanu, dar cum a venit Decembrie, bunul prieten al lui Virgil şi al meu a făcut să fie publicat imediat. În forma lui nouă de azi textul şi-a sporit valenţa tragică, fără voia mea.
Ce făceam noi pe atunci în întuneric, în bolgiile de jos?)
 
Cutreierând demult, în acea primăvară-vară a lui ‘89 printre lucrurile ei – ierburi, pâlcuri de copaci în floare bruscă, lăstari, cărări reapărute de sub zăpadă şi multe alte locuri comune – aveam impresia că umblu printre cuvinte, cuvinte vechi şi vii.
Dar citind adesea pe atunci (ca o formă de luptă) din poemele lui Celan de exemplu sau Rimbaud sau Mandelştam iată că mă simţeam de fapt printre lucruri. Acolo, în poeţii aceştia, cuvintele se înfiripează / se înfăţişează ca lucruri.
 (Poate că e vorba fi un adamism al poetului de azi, de după holocausturi şi gulaguri, o dorinţă de a reiniţia lumea, de la capăt.)
Pătrunzând într-un poem de Virgil sau acesta pătrunzându-mă eram muşcat, eram rănit şi mângâiat, se petrecea ceva cu mine: primeam veşti despre cuvinte-lucruri.
Erau noi lucrurile iscate de cuvinte, de cuvinte evadate din lexicoane; nu erau osificate.
Rostind cu glas tare un poem de Celan sau Virgil poţi vedea cum cad unele cuvinte pe jos, asemeni unor pietre, sau iau chip târâtor sau zburător. Iar altele, imprevizibile, ne încolăcesc picioarele sau o iau de-a lungul unor coridoare întunecate.
De fapt şi de fapt hoinărirea prin marea făptură şi prin rostul poetic al unor poeţi ca cei pomeniţi mi-a înlesnit deopotrivă în aducere aminte ceea ce vreau să spun despre Virgil Mazilescu.
Poate că acum este momentul să spun ceva despre el, să depăn unele lucruri, acum când durerea îndelungată a făcut loc unui memorial mai auster şi Celan, pe care l-am ascultat de atâtea ori împreună rostit fie de el, fie de mine, mi-a uşurat amintirea.

Inevitabil, viaţa, cronica prieteniei noastre, cu tot ce implica ea, cu disputele noastre culturale sau a-culturale, cu împăcările şi armistiţiile de a doua zi, cu boema sentimentală şi crudă a noastră se insinuează în aceste rânduri.